Pentru o istorie cosmopolită a suferinţei " <i>interviu cu Dina KHAPAEVA</i>

Ceea ce am vrut să spun este că cele două regimuri nu ar trebui comparate doar din perspectivă istorică, ci că ar trebui să se ia în considerare şi coexistenţa lor în timp, asemănările dintre mijloacele lor, dintre atrocităţile comise de ele. Este important ca lumea contemporană să admită că şi comunismul a fost un regim criminal care trebuie condamnat. Nu cer o vînătoare de vrăjitoare sau un proces al comunismului asemănător celui de la Nürnberg. Oricum, mulţi dintre vinovaţi au murit. Dar cred că este important din punct de vedere ideologic să eliberăm atmosfera de acel gen de compromisuri pe care, la toate nivelurile, oamenii continuă să le facă cu ideologia comunistă şi cu moştenirea sovietică. Este esenţial, în special pentru ţările Europei de Est şi pentru Rusia, să solicite comunităţii internaţionale condamnarea regimului comunist în locul încercărilor de a-i diminua crimele ori de a le justifica. Condamnarea comunismului este importantă din două motive: în primul rînd, pentru că el justifică relativismul istoric care domneşte în Rusia contemporană. În al doilea rînd, pentru că dăunează democraţiei ca proiect politic. Admir cartea lui François Furet, Le passé d’une illusion, în care arată că atît comunismul, cît şi fascismul au aceeaşi rădăcină şi au fost răspunsuri la problema participării politice a maselor, apărută în secolele XIX-XX. Este important de înţeles că moştenirea comunistă conservă într-un anumit fel un mesaj foarte periculos, ca orice ideologie care cheamă la o politică radicală. Cred că, în special pentru Rusia, faptul că regimul comunist nu a fost judecat rămîne un element important în înţelegerea transformărilor de acum ale ţării. Oricum, aş vrea să precizez că pentru Rusia de astăzi ar fi mult mai importantă condamnarea moştenirii regimului sovietic decît interzicerea actualului partid comunist. Aşa cum ştiţi, în Vest sînt dispute între modurile de a percepe fascismul şi comunismul: una dintre diferenţele invocate, printre altele, este că, în timp ce fascismul este rău, comunismul are o ideologie bună " solidaritate, dreptate socială... Mă voi întoarce la prezentarea lui Timothy Snyder, care a arătat această mitologie: cum comunismul părea că luptă împotriva fascismului şi părea menit să alunge răul ce fusese adus de acesta în lume. Cel de-Al Doilea Război Mondial " şi rolul URSS în acest război " a fost considerat un asemenea proces de alungare a răului. Cred că este important să înţelegem că ambele regimuri erau la fel de nocive. Faptul că un regim îl distrusese pe celălalt nu însemna că vreunul dintre ele avea scopuri sau idealuri diferite. Ar trebui să ţinem minte despre comunism că, potrivit marxismului (care e, într-un fel, scenariul cel mai pur al acestui regim), vorbea despre dictatură şi despre excluderea unor grupuri sociale în favoarea altora. Ceea ce trebuie să reţinem este că mesajul idealist construit de marxism şi comunism este capabil să revitalizeze, în zilele noastre, aceleaşi iluzii, şi, într-un anume sens, aceleaşi tragedii pe care omenirea le-a încercat deja din cauza regimurilor comuniste. De la victimizare la amnezie Aţi vorbit, într-o conferinţă la The New School for Social Research din New York, despre "amnezia istorică" din Rusia. Nu credeţi că şi Europa suferă de aceeaşi maladie? Tabloul european este puţin mai complicat. "Lucrul asupra trecutului", pentru a utiliza celebra expresie al lui Theodor Adorno, a dus la crearea, în Germania, Franţa, Italia, a unui înalt grad de consens intelectual în legătură cu fascimul: Never again! Europa nu e amnezică în această privinţă. La fel şi în privinţa Holocaustului. În ceea ce priveşte comunismul, situaţia e diferită. Sînt două motive pentru care europenii nu se grăbesc să condamne comunismul: mai întîi, lunga poveste romanţată a intelectualilor vestici, care au călătorit în Rusia sovietică din Franţa, Anglia, Italia, America, şi care au investit speranţe şi iluzii în ideologia comunistă. În al doilea rînd, pentru că statele din vestul Europei au o istorie a colaborării lor, timp de 70 de ani, cu regimul sovietic, şi cred că aceasta este o afacere neterminată. Pe 9 Mai (Ziua Europei, dar şi a victoriei coaliţei aliate în Al Doilea Război Mondial) am văzut la televizor că în Moscova a fost o mare paradă militară. Ce semnificaţie îi acordaţi? Această paradă a devenit un ritual central pentru că celebrează un mit fondator foarte important, probabil singurul care a rămas pentru a menţine unitatea "naţiunii ruse": un mit despre Al Doilea Război Mondial. Nu spun că războiul este un mit şi nu neg că a fost o mare tragedie care a adus suferinţe teribile poporului. Spun doar că atît în vremea sovietelor, cît şi acum este utilizat în scopuri politice. Mitul serveşte ca baricadă sau oblon care să îi împiedice pe compatrioţii mei să înţeleagă că Uniunea Sovietică şi Al Doilea Război Mondial nu înseamnă numai sacrificiul eroic al poporului sovietic. Ei nu vor să realizeze că Al Doilea Război Mondial, şi în special ceea ce se numeşte Marele Război Patriotic, a fost şi o mare crimă pe care guvernul sovietic, partidul comunist şi generalii sovietici au comis-o împotriva propriilor soldaţi şi a propriului popor. Acest mit îl transformă pe Stalin în erou de război care a învins răul numit fascism şi justifică atrocităţile şi crimele comise de regimul sovietic pentru că armata sovietică "a eliberat lumea de cel mai mare rău". Pe cale de consecinţă, apărătorii acestui mit consideră că cine denunţă regimul sovietic denunţă şi Marea Victorie, umileşte poporul sovietic care s-a sacrificat şi a suferit şi, deci, comite un sacrilegiu. Acest mit împiedică reflecţia asupra naturii criminale a stalinismului şi, astăzi, este folosit ca principalul vehicol pentru revizionismul istoric în Rusia. Dar în timpul regimului sovietic acest mit avea şi o altă funcţie importantă: permitea canalizarea tuturor suferinţelor îndurate de oameni în timpul puterii sovietice, în timpul Teroarei Roşii, în timpul marii epurări şi după război în această unică naraţiune despre suferinţă. Folosind o frază a lui Şostakovici, datorită Marelui Război Patriotic, poporului sovietic îi era în sfîrşit permis "să plîngă şi să jelească aşa cum simte": să vorbeşti despre război era singurul mod legitim de a-ţi exprima tristeţea şi amărăciunea în legătură cu rudele care au murit ori au fost persecutate de puterea sovietică. Aceasta creează ceea ce aţi numit "false amintiri"? "Falsele amintiri" sînt amintiri inventate despre trecut, a căror existenţă istorică e îndoielnică, dar oamenii au diverse motive de a crede în ele. În acest sens, actuala amnezie din Rusia, lipsa de dorinţă de a rememora crimele regimului sovietic şi de a asuma o responsabilitate pentru ele reprezintă o "falsă amintire". La începutul anilor ’90, din diverse motive pe care nu le voi aminti acum, populaţia postsovietică şi-a negat complet orice responsabilitate istorică pentru crimele comise în regimul sovietic. Totodată, Federaţia Rusă este moştenitoarea fostei Uniuni Sovietice. Dar responsabilitatea pentru crimele comise pe teritoriul ei de către predecesorii direcţi nu a fost niciodată un subiect de discuţie. Dezbaterea istorică şi controversa care au avut loc în Germania după război nu s-au întîmplat niciodată în Rusia. A existat doar o scurtă perioadă de acuzaţii la adresa stalinismului. Oamenii s-au considerat "victime ale totalitarismului". Victimizarea s-a transformat apoi foarte uşor în amnezie şi în lipsa dorinţei de a vorbi despre trecut. "Falsificarea istoriei" şi gustul libertăţii Principalul subiect al acestei conferinţe au fost istoriile europene: concluzia a fost că a avem încă două viziuni diferite, una vestică şi una estică, în privinţa trecutului recent. Care este poziţia Rusiei în această schemă? Are o "a treia istorie"? Sînt foarte sceptică în privinţa creării istoriei naţionale ca naraţiune istorică. Pentru că noţiuni precum "naţiune" trec printr-o criză. Coceptul de "naţiune" nu mai funcţionează. Momentul şi condiţiile intelectuale în care au fost scrise istoriile naţionale au trecut. Istoria naţională pe care Pierre Nora o numeşte roman national a fost întotdeauna considerată un soi de evoluţie progresivă a unei aşa-numite fiinţe naţionale care permitea supuşilor unui anume stat naţional să-şi proiecteze propriile aşteptări şi propria maturitate în această naraţiune. Această glorioasă istorie patriotică a naţiunii a creat identităţi naţionale pozitive. Nu cred că există, cel puţin în Europa, vreo ţară capabilă să mai producă o asemenea naraţiune din propria-i istorie consumată. Şi cred că în lumea contemporană nu mai e nevoie de o asemenea istorie. În orice caz, pentru un istoric atent la problemele metodologice ale disciplinei sale, este imposibil să scrie o astfel de istorie. Cred că putem scrie împreună o istorie a suferinţei, dar aceasta nu poate fi naţională, ci cosmopolită. Poate exista însă o "mare naraţiune europeană"? Sînt discuţii privind crearea unei identităţi europene şi, pentru aceasta, avem nevoie de o istorie comună. Există posibilitatea de a aduce laolaltă atîtea ţări într-un soi de "roman european"? Se poate întîmpla ca o asemenea naraţiune să fie creată, dar sînt sceptică în ceea ce priveşte o atare posibilitate. Nu cred că este un proiect realist. Lumea tinde să devină cosmopolită. După 20 de ani, credeţi că încă mai există Cortina de Fier? Pentru că vorbim în continuare despre tot felul de deosebiri între Est şi Vest. Credeţi că după 20 de ani aceste diferenţe continuă să fie importante? Cred că da, şi am realizat după această conferinţă că nu îmi dădeam seama cît de diferită este situaţia din ţările Europei de Est faţă de cea din Rusia: în cele dintîi, se discută cum să se deschidă dosarele fostelor servicii secrete, cum să se publice, în timp ce în Rusia documentele acelea sînt închise din nou, şi Dumnezeu ştie pentru cît timp. Aici se discută despre cum să livrezi mesajul, cum să spui adevărul dureros despre trecut, în timp ce în Rusia situaţia este opusă. Recent, a fost creată o comisie prezidenţială pentru a preveni "încercările de falsificare a istoriei în detrimentul Rusiei". Această simplă formulă pune în pericol libertatea de expresie şi libertatea academică. Şi mai important, va promova un fel de memorie pe seama celorlalţi, ceea ce cu siguranţă este periculos pentru democraţie. Europa de Vest reprezintă o altă dimensiune în această istorie foarte complicată. Diferenţele sînt reale şi există şi nimeni nu ar trebui să le subestimeze. Singura mea speranţă este că, după aceşti 20 de ani şi în ciuda tuturor problemelor cu care se confruntă Rusia, oamenii s-au obişnuit să trăiască într-o lume deschisă. Şi sper că gustul libertăţii va rămîne întotdeauna important pentru ei. Vilnius, 10 mai 2009 interviu realizat de Mircea VASILESCU