Pentru o istorie a „puținticăi (ne)răbdări”
Mă văd în rolul de puști care dă Bacul la istorie și, la subiectul al III-lea, are de scris despre „decizii pripite” în spațiul românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea. Îmi trec prin cap multe, dar e bine să nu mă reped, să fiu atent la tentantele capcane ale istoriei contrafactuale. Am emoții la „utilizarea limbajului istoric adecvat” și la „evidențierea relației cauză-efect”. Cea din urmă e mereu periculoasă, căci te poate purta pe piste false ori te poate arunca în what-if-uri. O iau ușor, pe ocolite.
De multe ori, nu avem răbdare să ne uităm în trecut! Iaca, de curînd, a fost o vîlvătaie publică în jurul datei Paștelui. Mulți s-au aruncat în vorbă, ignorînd ce tam-tam a fost acum 100 de ani pe tema calendarului, în general, și a Paștelui, în special, ce „amestec babilonic de limbi și de idei”, cum zicea un gazetar. Mă gîndesc că o fi vreo învățătură de tras din agitația (stră)bunicilor. Alteori, ne grăbim să găsim argumente istorice. Sînt zilele din an cînd românii se contrează pe... Ziua Independenței. 9 sau 10 Mai? Unii zic că Parlamentul...; alții, că Domnitorul... Și unii, și alții se pripesc, după cum le convine. În fond, ambele variante sînt bune și nici una pînă la capăt, tocmai pentru că șefii din 1877 (Carol, Brătianu, Kogălniceanu?) nu s-au pripit. În rîndul Reprezentanței Naționale se simțea o nerăbdare de a spune „sîntem independenți”, pe care cei din capul trebii au știut să o satisfacă fără a-și ridica în cap pe cineva din Europa. Dar nu ăsta e subiectul meu! Am ajuns aici doar pentru epocă. Nu mai era vremea răsturnărilor permanente care îl exasperaseră pe prințul prusac, a revoluțiilor dorite ca la Paris și ieșite ca la Ploiești, dar nici nu se calmaseră de tot spiritele. Puțin înainte, „roșii” săriseră să bage la răcoare un întreg fost guvern conservator, bricolîndu-și rapid temeiuri legale. Nici după Independență nu s-a făcut liniște, dar mulți dintre vechii exaltați s-au cumințit de să nu-i mai recunoști. Așa a apărut și conul Zaharia, părintele „puținticăi răbdări”, mare personaj, despre care am învățat, la română, că știa să temporizeze. Fusese și el, probabil, un „revoluționar”, un apucat, un pripit – altfel, ce să fi căutat la „11 fevruarie”? (întreb cu jumătate de gură). Nu se blazase, „puțintica răbdare” nu însemna inacțiune, lălăială, ci, dimpotrivă, acțiune calculată, eficientă. Nu era înnăscută, ci deprinsă; de-aia, cînd simțea că își iese din fire, o repeta ca pe mult mai tîrziul „număr pînʼ la cinci și respir adînc”. Modelul Trahanache se vede în politica românească, chiar dacă nu e dominant și chiar dacă, în istorie, lucrurile nu ies chiar ca în teatru, măcar pentru că problemele sînt mult mai încurcate și mai grave. I-aș încadra aici pe amîndoi marii Brătieni, în fazele lor tîrzii, iar mai spre zilele noastre, pe... Ion Iliescu. Măcar pentru seara în care a încasat cîteva ore, pentru a da lovitura letală în ultimele minute, merită notat și Traian Băsescu. Și nu putem uita cum învinsul său a sărit să se proclame învingător!
„Puțintica răbdare” e uneori confundabilă cu șovăiala – a cărei ilustrisimă ilustrare a fost, cred, Iuliu Maniu –, cu indolența și, întrucîtva, chiar cu incompetența (nu îndrăznesc exemple!). Nici una nu e complet scutită de pripeală. În ansamblu, am impresia că istoria politică a României cît de cît democratice e un șir de trageri de timp – cu paliative, spoieli, sferturi de măsură – întrerupt, din cînd în cînd, de mari acțiuni bruște, puțin chibzuite, în clipe cînd părea că „nu se mai poate”, că e „acum ori niciodată”.
Să ne gîndim numai cît s-a tras de reformele agrară și electorală, pînă s-au făcut în cele mai grele vremuri, în forme deloc mulțumitoare. Să ne gîndim că, după decenii de alianță formală cu Germania, nu era nimic pregătit pentru „materializarea” ei. Carol s-a pripit cerînd intrarea imediată în război. Cei doi ani de neutralitate care au urmat nu au fost folosiți pentru pregătire temeinică și pasul din 1916 a fost și el, în multe privințe, pripit – avînd, desigur, și scuza pripelii aliaților în Balcani. În toamna acelui an, s-a petrecut „manevra de la Flămînda”, caz în care se spune că nu acțiunea militară a fost pripită, ci... abandonarea ei. Cumplitul tratat din 1918 era inevitabil, dar agitarea „răspunderilor”, încercarea de a-i condamna pe foștii miniștri liberali au fost porniri viscerale ce puteau fi temperate. Cred că i-au costat pe Marghiloman și ai lui mai mult decît chestiunile personale cu Brătianu, pacea separată și sufragiul universal la un loc.
Ionel Brătianu, unul dintre politicienii capabili să-și țină gura și să învețe din propriile experiențe! Dar a și avut multe experiențe în premieră. Își pregătise cît de cît reformele, în forme blînde, în 1914, cînd războiul i-a dat totul peste cap. O decizie pripită, pentru el, a fost decretarea votului universal și proporțional, în noiembrie 1918. Acesta și ciupercăria de partide noi au creat un sistem politic cu totul diferit de cel pe care învățase să îl controleze. Bașca marile necunoscute: provinciile reunite. A pierdut alegerile în 1919 și pe scaunul său s-a așezat ardeleanul Vaida-Voevod. Și-a revenit repede, intuind cum putea stăpîni jocul. A avut și norocul că țărăniștii, ageamii politic, s-au pripit cu reforma radicală, autosabotîndu-se. Cum-necum, a urmat Averescu, care, peste noapte, a desființat Consiliul Dirigent, adică a șters autonomia Ardealului și i-a lăsat pe Maniu, Vaida & Co. fără autoritate formală în provincie. De aici, o rîcă nestinsă cît a durat România Mare, unii întrebîndu-se dacă nu cumva s-au pripit cu Unirea. La scurt timp, omul de bază al generalului, C. Argetoianu, nu s-a sfiit să aresteze socialiști/comuniști și să tragă în greviști. Teama obsesivă de comunism avea să mai determine ordine pripite de foc (1929, 1933) și să abată atenția de la repezelile criminale ale extremei drepte.
Revenit la putere, în ’22, Brătianu a știut să aranjeze lucrurile, cu tot scandalul Opoziției, pînă cînd... În ianuarie ’26, a crezut că, în cîteva zile, poate rezolva definitiv problema succesiunii la Tron. Mai mult a încurcat-o, dar nu a apucat să vadă cît de mult. Au rămas fratele său Vintilă și I.G. Duca să-l combată pe Carol. Vehemența lor a avut sens cît acesta s-a aflat în exil, dar, odată revenit, nu mai era deloc politic să i se opună, dacă voiau la putere. Și voiau. Cum s-a instalat Carol la Cotroceni, s-au rostit dur contra lui, iar apoi n-au mai știut cum s-o dreagă. Vintilă s-a dus și el; a rămas Duca să refacă situația partidului. Cum a ajuns la Guvern, s-a pripit să semneze interzicerea legionarilor. Pe el l-a costat viața, iar legionarilor, într-un fel, le-a dat avînt.
Carol al II-lea: mare pripit, dacă ne luăm după renunțările la renunțările la Tron. Dar cred că a fost mai complicat. Argetoianu a scris, în multe rînduri, despre „șovăielile” lui. Intenția de a instaura un regim autoritar a fost clară de la început, dar a încercat-o destul de timid, a negat-o, a așteptat „momentul prielnic”. Sigur, el credea că are „puțintică răbdare”; alții îi ziceau „neputință și eterne șovăieli”. Argetoianu: „pentru dînsul «momentul prielnic» era clipa cînd împrejurările îl vor sili să se arunce cu ochii închiși în acțiune și să transforme astfel un plan bine chibzuit și cu rost într-o aventură pripită și nepregătită”. Nu știu cît de chibzuit era planul, dar toate măsurile „de autoritate” au fost încropeli care, în cel mai bun caz, n-au adus nimic bun. Unele, ca executarea lui Codreanu & Co. sau reacția sîngeroasă la asasinarea lui Armand Călinescu, par reacții disperate ale unei fiare încolțite, care au îndîrjit și mai tare fiara adversă.
L-am lăsat la urmă pe marele Iorga. Știm că îi sărea ușor capsa, i se punea pata, îi scăpau vorbe. Cînd s-a pripit la șefia Guvernului, în plină criză, totul a luat proporții colosale. „În epoca improvisațiilor unor legislaturi pripite, noi credem în nevoia lentelor elaborații ale vieții reale, pe care legile să le îndrepte fără să le poată schimba”, zisese profesorul cu nici un an înainte. Numai așa n-a fost! În ’31, schimbările și proiectele de schimbare au venit în cascadă. A pornit o sarabandă de suspendări, delegări, demiteri, numiri, reveniri, transferuri etc. Dorind o guvernare „peste partide”, s-a grăbit să propună locuri în Parlament „societății civile”. Ziaristul A.P. Samson: „La Ministerul de interne, în birouri, pe săli, în curte, se constituiau rapid «asociații» de vînători, de cojocari, de pescari, de geamgii etc., se alcătuiau liste de candidați... În fiecare zi, zarvă mare: curtea era plină, iar bodegile și cofetăriile din jur făceau o treabă grozavă...”. Din nou, Argetoianu: „Pripit și impulsiv, Iorga lua hotărîri repezi și energice în orice materie, dar le uita și nu se ținea de ele. Era însă o materie în care nu uita și nu se lăsa pînă nu încurca definitiv lucrurile: tot ce ținea de învățămînt...”. Cînd se murea de foame, nu se dădeau lefurile, se închideau școli etc., pe Iorga l-a prins febra reformelor (a bacalaureatului, a universităților etc.), ridicîndu-și în cap tot sistemul. Cireașa: în plină vacanță, a anunțat devansarea începerii școlii, la 1 septembrie, spre indignarea copiilor, părinților, profesorilor, editorilor, librarilor, „HoReCa”. Țăranilor le-a recomandat pur și simplu să nu-și plătească datoriile, iar în caz de supremă disperare, să se arunce în mare. Nu doar „pripitul prim-ministru” a agitat inutil spiritele. Ministrul Justiției, C. Hamangiu, ignorînd anii de pertractări, a anunțat extinderea, tam-nesam, a legislației regățene în Ardeal, ostilizînd puternice grupuri de interese. Țara fierbea. În martie ’32, legionarii obțineau a doua victorie electorală, iar studenții porneau un adevărat război civil. Ei se legionarizau, dar Iorga îi vedea... comuniști. Cam tot atunci, Argetoianu – care se uzmea, lăudîndu-se și plîngîndu-se, cu Finanțele – își trecea mult dorita lege a asanării datoriilor. Avea să fie declarată neconstituțională, desfăcută și refăcută și de țărăniști, și de liberali.
Așa se face că, după cinci ani, Cocoșilă zicea că țărăniștii au votat conversiunea, iar Moromete, că liberalii. Fiecare după cum îi convenea. Erau vremuri agitate chiar dacă, privite retrospectiv, aveau „cu oamenii nesfîrșită nerăbdare”. Oamenii de rînd, cu toate fonciirile și ratele lor la bănci, nu puteau decît să îndure, să citească ziare vechi de cîteva luni și să își pună pripit speranțele într-o „salvare”: Averescu, țărăniștii, Carol, legionarii, Antonescu...
Mihai Ghițulescu este lector la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.
