Pentru o istorie a „puținticăi (ne)răbdări”

Mihai GHIȚULESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 995 din 4 mai – 10 mai 2023
Petre Gheorghiu în rolul lui Zaharia Trahanache
Petre Gheorghiu în rolul lui Zaharia Trahanache

Mă văd în rolul de puști care dă Bacul la istorie și, la subiectul al III-lea, are de scris despre „decizii pripite” în spațiul românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea. Îmi trec prin cap multe, dar e bine să nu mă reped, să fiu atent la tentantele capcane ale istoriei contrafactuale. Am emoții la „utilizarea limbajului istoric adecvat” și la „evidențierea relației cauză-efect”. Cea din urmă e mereu periculoasă, căci te poate purta pe piste false ori te poate arunca în what-if-uri. O iau ușor, pe ocolite.

De multe ori, nu avem răbdare să ne uităm în trecut! Iaca, de curînd, a fost o vîlvătaie publică în jurul datei Paștelui. Mulți s-au aruncat în vorbă, ignorînd ce tam-tam a fost acum 100 de ani pe tema calendarului, în general, și a Paștelui, în special, ce „amestec babilonic de limbi și de idei”, cum zicea un gazetar. Mă gîndesc că o fi vreo învățătură de tras din agitația (stră)bunicilor. Alteori, ne grăbim să găsim argumente istorice. Sînt zilele din an cînd românii se contrează pe... Ziua Independenței. 9 sau 10 Mai? Unii zic că Parlamentul...; alții, că Domnitorul... Și unii, și alții se pripesc, după cum le convine. În fond, ambele variante sînt bune și nici una pînă la capăt, tocmai pentru că șefii din 1877 (Carol, Brătianu, Kogălniceanu?) nu s-au pripit. În rîndul Reprezentanței Naționale se simțea o nerăbdare de a spune „sîntem independenți”, pe care cei din capul trebii au știut să o satisfacă fără a-și ridica în cap pe cineva din Europa. Dar nu ăsta e subiectul meu! Am ajuns aici doar pentru epocă. Nu mai era vremea răsturnărilor permanente care îl exasperaseră pe prințul prusac, a revoluțiilor dorite ca la Paris și ieșite ca la Ploiești, dar nici nu se calmaseră de tot spiritele. Puțin înainte, „roșii” săriseră să bage la răcoare un întreg fost guvern conservator, bricolîndu-și rapid temeiuri legale. Nici după Independență nu s-a făcut liniște, dar mulți dintre vechii exaltați s-au cumințit de să nu-i mai recunoști. Așa a apărut și conul Zaharia, părintele „puținticăi răbdări”, mare personaj, despre care am învățat, la română, că știa să temporizeze. Fusese și el, probabil, un „revoluționar”, un apucat, un pripit – altfel, ce să fi căutat la „11 fevruarie”? (întreb cu jumătate de gură). Nu se blazase, „puțintica răbdare” nu însemna inacțiune, lălăială, ci, dimpotrivă, acțiune calculată, eficientă. Nu era înnăscută, ci deprinsă; de-aia, cînd simțea că își iese din fire, o repeta ca pe mult mai tîrziul „număr pînʼ la cinci și respir adînc”. Modelul Trahanache se vede în politica românească, chiar dacă nu e dominant și chiar dacă, în istorie, lucrurile nu ies chiar ca în teatru, măcar pentru că problemele sînt mult mai încurcate și mai grave. I-aș încadra aici pe amîndoi marii Brătieni, în fazele lor tîrzii, iar mai spre zilele noastre, pe... Ion Iliescu. Măcar pentru seara în care a încasat cîteva ore, pentru a da lovitura letală în ultimele minute, merită notat și Traian Băsescu. Și nu putem uita cum învinsul său a sărit să se proclame învingător!

„Puțintica răbdare” e uneori confundabilă cu șovăiala – a cărei ilustrisimă ilustrare a fost, cred, Iuliu Maniu –, cu indolența și, întrucîtva, chiar cu incompetența (nu îndrăznesc exemple!). Nici una nu e complet scutită de pripeală. În ansamblu, am impresia că istoria politică a României cît de cît democratice e un șir de trageri de timp – cu paliative, spoieli, sferturi de măsură – întrerupt, din cînd în cînd, de mari acțiuni bruște, puțin chibzuite, în clipe cînd părea că „nu se mai poate”, că e „acum ori niciodată”.

Să ne gîndim numai cît s-a tras de reformele agrară și electorală, pînă s-au făcut în cele mai grele vremuri, în forme deloc mulțumitoare. Să ne gîndim că, după decenii de alianță formală cu Germania, nu era nimic pregătit pentru „materializarea” ei. Carol s-a pripit cerînd intrarea imediată în război. Cei doi ani de neutralitate care au urmat nu au fost folosiți pentru pregătire temeinică și pasul din 1916 a fost și el, în multe privințe, pripit – avînd, desigur, și scuza pripelii aliaților în Balcani. În toamna acelui an, s-a petrecut „manevra de la Flămînda”, caz în care se spune că nu acțiunea militară a fost pripită, ci... abandonarea ei. Cumplitul tratat din 1918 era inevitabil, dar agitarea „răspunderilor”, încercarea de a-i condamna pe foștii miniștri liberali au fost porniri viscerale ce puteau fi temperate. Cred că i-au costat pe Marghiloman și ai lui mai mult decît chestiunile personale cu Brătianu, pacea separată și sufragiul universal la un loc.

Ionel Brătianu, unul dintre politicienii capabili să-și țină gura și să învețe din propriile experiențe! Dar a și avut multe experiențe în premieră. Își pregătise cît de cît reformele, în forme blînde, în 1914, cînd războiul i-a dat totul peste cap. O decizie pripită, pentru el, a fost decretarea votului universal și proporțional, în noiembrie 1918. Acesta și ciupercăria de partide noi au creat un sistem politic cu totul diferit de cel pe care învățase să îl controleze. Bașca marile necunoscute: provinciile reunite. A pierdut alegerile în 1919 și pe scaunul său s-a așezat ardeleanul Vaida-Voevod. Și-a revenit repede, intuind cum putea stăpîni jocul. A avut și norocul că țărăniștii, ageamii politic, s-au pripit cu reforma radicală, autosabotîndu-se. Cum-necum, a urmat Averescu, care, peste noapte, a desființat Consiliul Dirigent, adică a șters autonomia Ardealului și i-a lăsat pe Maniu, Vaida & Co. fără autoritate formală în provincie. De aici, o rîcă nestinsă cît a durat România Mare, unii întrebîndu-se dacă nu cumva s-au pripit cu Unirea. La scurt timp, omul de bază al generalului, C. Argetoianu, nu s-a sfiit să aresteze socialiști/comuniști și să tragă în greviști. Teama obsesivă de comunism avea să mai determine ordine pripite de foc (1929, 1933) și să abată atenția de la repezelile criminale ale extremei drepte.

Revenit la putere, în ’22, Brătianu a știut să aranjeze lucrurile, cu tot scandalul Opoziției, pînă cînd... În ianuarie ’26, a crezut că, în cîteva zile, poate rezolva definitiv problema succesiunii la Tron. Mai mult a încurcat-o, dar nu a apucat să vadă cît de mult. Au rămas fratele său Vintilă și I.G. Duca să-l combată pe Carol. Vehemența lor a avut sens cît acesta s-a aflat în exil, dar, odată revenit, nu mai era deloc politic să i se opună, dacă voiau la putere. Și voiau. Cum s-a instalat Carol la Cotroceni, s-au rostit dur contra lui, iar apoi n-au mai știut cum s-o dreagă. Vintilă s-a dus și el; a rămas Duca să refacă situația partidului. Cum a ajuns la Guvern, s-a pripit să semneze interzicerea legionarilor. Pe el l-a costat viața, iar legionarilor, într-un fel, le-a dat avînt.

Carol al II-lea: mare pripit, dacă ne luăm după renunțările la renunțările la Tron. Dar cred că a fost mai complicat. Argetoianu a scris, în multe rînduri, despre „șovăielile” lui. Intenția de a instaura un regim autoritar a fost clară de la început, dar a încercat-o destul de timid, a negat-o, a așteptat „momentul prielnic”. Sigur, el credea că are „puțintică răbdare”; alții îi ziceau „neputință și eterne șovăieli”. Argetoianu: „pentru dînsul «momentul prielnic» era clipa cînd împrejurările îl vor sili să se arunce cu ochii închiși în acțiune și să transforme astfel un plan bine chibzuit și cu rost într-o aventură pripită și nepregătită”. Nu știu cît de chibzuit era planul, dar toate măsurile „de autoritate” au fost încropeli care, în cel mai bun caz, n-au adus nimic bun. Unele, ca executarea lui Codreanu & Co. sau reacția sîngeroasă la asasinarea lui Armand Călinescu, par reacții disperate ale unei fiare încolțite, care au îndîrjit și mai tare fiara adversă.

L-am lăsat la urmă pe marele Iorga. Știm că îi sărea ușor capsa, i se punea pata, îi scăpau vorbe. Cînd s-a pripit la șefia Guvernului, în plină criză, totul a luat proporții colosale. „În epoca improvisațiilor unor legislaturi pripite, noi credem în nevoia lentelor elaborații ale vieții reale, pe care legile să le îndrepte fără să le poată schimba”, zisese profesorul cu nici un an înainte. Numai așa n-a fost! În ’31, schimbările și proiectele de schimbare au venit în cascadă. A pornit o sarabandă de suspendări, delegări, demiteri, numiri, reveniri, transferuri etc. Dorind o guvernare „peste partide”, s-a grăbit să propună locuri în Parlament „societății civile”. Ziaristul A.P. Samson: „La Ministerul de interne, în birouri, pe săli, în curte, se constituiau rapid «asociații» de vînători, de cojocari, de pescari, de geamgii etc., se alcătuiau liste de candidați... În fiecare zi, zarvă mare: curtea era plină, iar bodegile și cofetăriile din jur făceau o treabă grozavă...”. Din nou, Argetoianu: „Pripit și impulsiv, Iorga lua hotărîri repezi și energice în orice materie, dar le uita și nu se ținea de ele. Era însă o materie în care nu uita și nu se lăsa pînă nu încurca definitiv lucrurile: tot ce ținea de învățămînt...”. Cînd se murea de foame, nu se dădeau lefurile, se închideau școli etc., pe Iorga l-a prins febra reformelor (a bacalaureatului, a universităților etc.), ridicîndu-și în cap tot sistemul. Cireașa: în plină vacanță, a anunțat devansarea începerii școlii, la 1 septembrie, spre indignarea copiilor, părinților, profesorilor, editorilor, librarilor, „HoReCa”. Țăranilor le-a recomandat pur și simplu să nu-și plătească datoriile, iar în caz de supremă disperare, să se arunce în mare. Nu doar „pripitul prim-ministru” a agitat inutil spiritele. Ministrul Justiției, C. Hamangiu, ignorînd anii de pertractări, a anunțat extinderea, tam-nesam, a legislației regățene în Ardeal, ostilizînd puternice grupuri de interese. Țara fierbea. În martie ’32, legionarii obțineau a doua victorie electorală, iar studenții porneau un adevărat război civil. Ei se legionarizau, dar Iorga îi vedea... comuniști. Cam tot atunci, Argetoianu – care se uzmea, lăudîndu-se și plîngîndu-se, cu Finanțele – își trecea mult dorita lege a asanării datoriilor. Avea să fie declarată neconstituțională, desfăcută și refăcută și de țărăniști, și de liberali.

Așa se face că, după cinci ani, Cocoșilă zicea că țărăniștii au votat conversiunea, iar Moromete, că liberalii. Fiecare după cum îi convenea. Erau vremuri agitate chiar dacă, privite retrospectiv, aveau „cu oamenii nesfîrșită nerăbdare”. Oamenii de rînd, cu toate fonciirile și ratele lor la bănci, nu puteau decît să îndure, să citească ziare vechi de cîteva luni și să își pună pripit speranțele într-o „salvare”: Averescu, țărăniștii, Carol, legionarii, Antonescu...

Mihai Ghițulescu este lector la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.