Pensionarii, în nuanţe de bunici
Căutaţi să aflaţi cum arată de fapt un bunic sau o bunică? Să-i delimitaţi de statutul de "pensionar"? Să-i descoperiţi dincolo de etichete? Veniţi, atunci, avem aici din toate categoriile şi pentru toate gusturile... e imposibil să nu găsiţi nuanţa potrivită... avem intelectuali cu păreri categorice despre viaţă şi politică, non-intelectuali, dar cu bunul-simţ al vieţii înţelese pînă la capăt; avem şi visători care zîmbesc şi se bucură, aşa, ca nişte copii; avem şi din cei pe care realitatea i-a desenat în linii prea ferme, ca să le mai permită să nu stea ca oamenii mari şi resemnaţi la masă; unii se uită încă la spectacol cu luminiţe în ochi, alţii - încruntaţi şi trişti, uneori chiar mînioşi, de nu ştii cînd vor exploda... alţii au o bucurie de Crăciun; după cum v-am zis, avem din toţi... Graşi?... eh, din aceştia, într-adevăr, nu prea avem... majoritatea sînt, aşa, mai... supli... nu, nu... ei nu fac sport... dar ştiţi, pensia e de aşa manieră... de-abia dacă le ajunge pentru... Dar, vă rog, poftiţi, nu mai staţi afară, este destul de frig... intraţi, să-i vedeţi mai îndeaproape, cu ochii dumneavoastră... Săptămîna bunicilor ...Dacă apăsaţi clanţa îndeajuns de ferm, uşa arămită de timp, cu sigla Pro Familia într-o parte, se deschide pe jumătate şi vă puteţi strecura fără nici o problemă într-un hol de un auriu închis şi rece; hărmălaia Săptămînii bunicilor din sală umbreşte însă întunericul de pe hol; a început de pe la jumătatea bulevardului Lipscani şi a ţinut-o tot aşa, într-un chiot şi o bucurie, pînă pe 29 noiembrie, cînd s-a mutat cu tot fastul şi eleganţa într-un club bucureştean, pentru a culmina cu un bal în toată regula. Săptămîna bunicilor se află la a patra ediţie. Primul bunic întîlnit aici s-a întîmplat să fie chiar domnul Ştefan Dumitrescu , preşedintele Asociaţiei Pensionarilor din România. La costum şi cu cravată, domnul Dumitrescu îmi spune, într-un colţ al holului, încercînd să-şi adăpostească pe cît posibil înţelesul cuvintelor de decibelii muzicii şi a voiei bune dinăuntru, despre pensiile mizere. Nu vrea însă să insiste pe lucrul ăsta, nu era nici locul, nici timpul pentru a fi revoltat sau trist; era doar o cauză a întîmplării acestei săptămîni... pensionarii de-abia ajung să-şi asigure supravieţuirea - îmi spune - iar viaţa lor socială rămîne doar la nivel de televizor. Poate, cînd şi cînd, o tablă în parc (dar de cînd cu frigul ăsta, mai rar) sau un mers pe la un coafor de cartier, pentru doamne (dar asta şi mai rar decît din an în Paşti); aşa că, în colaborare cu mai mulţi, s-a stabilit ca în fiecare an să se desfăşoare această Săptămînă a bunicilor. Însă, taman cînd să-l întreb despre ce evenimente... domnul Dumitrescu a fost chemat pe scenă, să ţină discursul inaugural... Am păşit, aşadar, laolaltă cu domnia sa, în sala de festivităţi; o scenă, scaune şi mese de plastic şi multe, foarte multe destine aproape trăite; unele, care încinseseră pînă atunci o horă în mijlocul sălii, se refugiaseră acum îmbujorate şi gîfîind pe scaune; altele, mai rezervate, părăsiseră scaunele doar cu privirea. La intrare, chiar în timpul discursului inaugural, o doamnă mărunţică şi uscată se ceartă cu o domnişoară înaltă şi suplă, cu o pălărie şi o uniformă de soldat roşior, cu fustă mini. Domnişoara era pe post de hostess şi "rupea" invitaţiile; doamna era pe post de pensionară şi nu avea ce da la "rupt". Domnişoara n-avea ce să-i facă doamnei, doamna vroia măcar să stea şi ea la spectacol, nu neapărat să şi mănînce din trataţie, domnişoara a ridicat din umeri, doamna a plecat la plimbare. "Invitaţiile au fost distribuite prin Asociaţia Pensionarilor sau date pe stradă, prin pieţe, parcuri, prin locuri de-astea unde se fîţîie pensionarii" - mă ia deoparte unul dintre organizatori, domnul Mihai Apolozan . "Unii sînt înţelegători, alţii devin recalcitranţi pentru că nu înţeleg că nu mai avem invitaţii." Trataţia e preţ de o bere, o cafea, un pateu şi un iaurt. Unii bunici le iau pe toate deodată, de frică să nu rămînă fără; şi traversează aşa, toată sala, cu braţele pline de trataţie gratuită, paharul de bere şi cafeaua într-o mînă, pateul şi iaurtul în cealaltă. Domnul Apolozan îmi spune cîtă cafea s-a dat pe jos din cauza acestei disperări. Mulţi au aşteptat de la 9 dimineaţa; au stat în frig, în faţa sediului, ca odinioară la carne. Spectacolul a început la 12. Unii au prins loc mai în faţă, că, deh, dacă stai, prinzi un loc mai bun. Alţii n-au prins nici de leac, dar s-au aliniat ciorchine pe la tocul uşii. La fel ca jindul unei doamne care tot spera într-o minune de "măcar cinci minuţele", pe unul dintre scaunele de plastic; nu de trataţie îi era ei, ci să stea şi ea să se uite la spectacol (pe scenă cînta, de mama focului, ansamblul "Armonia"). Spre ieşire, dau peste un cuplu; el şi ea, foşti ingineri; s-au tot uitat pe afişe, au tot încercat să vorbească... adică ar fi vrut şi ei o invitaţie, măcar pentru bal... de trei ani vin la sărbătoarea asta, iar anul ăsta, nu ştiu cum, dar au rămas pe dinafară... şi ar fi tare păcat, pentru că anul trecut au fost campioni la tango şi doamna se îmbujorează, ca un etern feminin cînd îi spun că e tare drăguţă şi cochetă... şi-şi aprinde luminiţe tinere în ochi şi-şi aranjează încă puţin marginile pălăriuţei verzi... eh, vechitura asta! Parcul bunicilor ...Dacă totuşi, în aglomeraţia dinăuntru, cu muzica tare şi nervii roşioarelor mini, n-aţi reuşit să prindeţi nuanţa de bunic (vi se pare chiar că aţi dat iar peste nişte pensionari furioşi), părăsiţi Săptămîna organizată la sediul Pro Familia şi, prescurtînd Lipscaniul prin străduţele sale lăturalnice, ieşiţi taman bine în apropierea Cercului Militar. De acolo o ţineţi drept, preţ de cinci minute, pînă ajungeţi în Cişmigiu. Aici vă garantez; departe de înghesuiala din autobuze (unde sînt bombăniţi că mai bine ar sta pe-acasă), departe şi de îmbrînceala pentru supravieţuire din farmacii sau produse ieftine - în parc, pe băncuţe, profitînd de ultimul soare de noiembrie sau şerpuind laolaltă cu aleile centrale ale parcului, îi puteţi admira în stare pură, în toate nuanţele lor de bunici. De la romantici la realişti, toţi cochetează încă la amintirile de o viaţă; realişti sau romantici, toţi îţi vor spune la unison şi oftînd, totodată, că, la fel cum ei nu mai sînt ce-au fost pe vremuri, nici Cişmigiul nu mai e ce-a fost odată; la "buturugă", de exemplu, păi acolo era o terasă din aia "trendy", de o ştiau toţi... luau acolo un suc şi un pateu din banii de buzunar adolescentin... ei, acum peste amintirile lor fantomatice s-au construit toalete ecologice...; dar ei ştiu că, pe vremuri, pe lac erau lebede... şi se auzea şi flaşneta şi mîncai şi castane coapte. În Cişmigiu, bunicii preferă - dacă stai de vorbă cu ei - preferă să-ţi povestească; şi să-ţi dea sfaturi; deja au obosit să se plîngă de pensii; asta o fac în afară, dar nu şi aici. Pe lîngă rotunda scriitorilor, un domn cu o căciulă înaltă de blană şi toiag vechi de lemn prins de încheietura mîinii drepte cu o sfoară, declară, hîtru şi spre amuzamentul publicului său bancar, că pe vremuri era aşa un holtei, nimeni nu-i scăpa... pînă s-a luat cu unguroaica, Dumnezeu s-o ierte... Mai departe, pe lîngă izvorul lui Eminescu, o doamnă mărunţică, în drum spre farmacie, face o pauză, şi-mi dă un sfat : "să nu care cumva să te măriţi cu el!" (asta după ce mă întreabă dacă am şi eu un băiat); cel mai prost lucru pe care poate să-l facă o fată în zilele noastre e să se mărite. Acum, de vreme ce nu mai e chiar aşa o ruşine, dacă vrei să te iubeşti cu băiatul tău, poţi s-o faci şi fără acte la primărie; că actele alea îţi mănîncă sufletul! Că aşa sînt bărbaţii... odată te prind cu verigheta pe deget şi te bagă în bucătărie şi nu mai ştiu de tine; pleacă după alta şi zîmbiţi, dumneavostră, zîmbiţi pentru că sînteţi încă tînără şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, dar vă spun eu că aşa e... ...În Cişmigiu, bunicul nu mai are ce face. La orice oră, în orice colţişor, dacă îi dai bineţe sau dacă-i zîmbeşti, îşi recapătă nuanţa originală. Şi redevine bunic.
