Pensiile electorale: un joc politic cu sumă nulă
Nu am nici o iluzie: tema măririi pensiilor nu a fost adusă în dezbaterea publică (pe uşa din dos) din raţiuni umanitare, aşa cum ar fi fost normal. Înainte de orice - deci, înainte de a încerca descîlcirea ghemului politic creat în legătură cu acest subiect - e esenţial de spus că pensiile sînt, cu puţine excepţii, jignitor de mici şi că, principial, mărirea lor nu trebuie privită ca un atentat terorist la bugetul de stat, ci ca o măsură reparatorie firească. Discuţiile, afirmaţiile, deciziile, polemicile, reproşurile consemnate în zona politică a spaţiului public, vizavi de "dosarul pensiilor", au fost însă departe de o asemenea perspectivă. Mărirea semnificativă a pensiilor a debutat la jumătatea acestui an ca din senin şi - reţineţi, vă rog, acest amănunt - după un avertisment care s-a dorit ferm, venit chiar de la premierul Călin Popescu Tăriceanu. Avertismentul era lipsit de echivoc: Guvernul României nu poate opera o creştere a pensiilor masivă, fiindcă asta ar însemna o povară prea mare pentru buget şi, prin urmare, un risc major pentru economie. Presat de o cotă electorală în scădere pentru partidul pe care îl conduce, dar şi şantajat (cum nu le place liberalilor să recunoască, dar cum se va vedea în lunile ce vor urma) de social-democraţii pe umerii cărora stă, cel puţin la votul de învestire din Parlament, executivul pe care îl conduce, Călin Popescu Tăriceanu abandonează poziţia raţionalist-prudentă în chestiunea pensiilor şi plusează evident la capitolul "populism". Deşi lider de partid liberal, Tăriceanu pariază pe un electorat care nu e îndeobşte "prieten" cu liberalii: pensionarii. Reactiv multă vreme ca premier, Călin Popescu Tăriceanu ia faţa, în primă instanţă, competitorilor politici, prin această mutare. Deruta declanşată de "lovitura" premierului e distribuită în două zone: la democraţi (plus Traian Băsescu) şi la social-democraţi. Nu punem la socoteală cîteva mîrîieli cărora li se pune rapid surdină, venite chiar din interiorul PNL (remember: exasperarea de cîteva zile a lui Sebastian Vlădescu). Aşadar, PD atacă la început - într-un sincron previzibil cu preşedintele Traian Băsescu - "populismul" PNL, în spatele căruia s-ar ascunde "disperarea electorală". Poziţia radicală, dur-contestatară, a democraţilor şi a mentorului lor a fost repede abandonată în favoarea uneia "raţionaliste" (foarte asemănătoare cu cea abordată, în urmă cu jumătate de an, de Tăriceanu însuşi). PD & T.B. spun că nu se opun măririi pensiilor, dar pretind Guvernului să dezvăluie "sursele de finanţare" ale acestui proiect amplu. În tabăra cealaltă, motivele de nemulţumire sînt diferite; ele nu ţin de "sursele de finanţare", ci de întîietate. Cîteva săptămîni bune, contrele pe care pesediştii le pun liberalilor se referă exclusiv la faptul că PNL le-a furat "mărirea pensiilor". Acuzele celor din PSD au fost, pe această temă, variate: putem număra multe, începînd cu micile împunsături în talk-show-uri şi terminînd cu izbucnirile, rostite în de-acum binecunoscutul limbaj comico-apocaliptic, ale lui Mircea Geoană. Mai intervine ceva în ecuaţia politică a pensiilor, ediţia 2007. Uşor, dar vizibil şifonat într-o bătălie în care se utilizează arsenal "populist" şi reactiv în această situaţie, Traian Băsescu redevine pro-activ: la început de toamnă, şeful statului este avocatul politic numărul 1 al pensiilor private. E un calcul interesant: opţiunea de a pleda cauza pensiilor private nu îl face pe Băsescu să puncteze la "pensionari", ci exact în teritoriul tradiţional liberal. Apoi, acest subiect se topeşte pentru un timp şi, brusc, se precipită, imediat după moţiunea de cenzură care ar mai fi avut nevoie de 12 voturi pentru a doborî Guvernul Tăriceanu. Încă transpirat după ce a simţit "glonţul" moţiunii trecîndu-i pe la ureche, premierul face un anunţ important pentru ţară: pentru că există un excedent la buget, pensiile vor suferi o primă mărire de la 1 noiembrie, iar la anul, încă una, aşa încît, în 2008, promisiunea că veniturile pensionarilor vor creşte cu 43% va fi deja bifată. Există cîteva idei care se văd clar din povestea politică a măririi pensiilor. Ca regulă generală: nici un opozant de marcă al acestei măsuri nu alege să se pună de-a curmezişul. Cînd discută polemic, actorii politici o fac interesaţi de culegerea de dividende. Problema lor fundamentală e aceasta: "Cum ieşim în această poză?". Se discută - cum e nefiresc într-un caz de maximă importanţă naţională ca acesta - doar marginal despre politici publice. Şi atunci, vorba majorităţii moderatorilor rămaşi des în criză de idei, "Cine pierde şi cine cîştigă?". Politic, aş spune că mai degrabă nimeni. Mărirea pensiilor a fost o temă pe care principalii actori politici s-au repezit să o sfîşie ca nişte hiene. Şi asta s-a văzut! Testele de paternitate la care a fost supusă această idee au micşorat şi ele eventualele beneficii. S-a văzut clar la lucru, de asemenea, şi atitudinea care stîrneşte încă dezgust în România şi care se rezumă la această frază, rostită de Elena Ceauşescu în decembrie 1989: "Nicule, mai dă-le în plus 100 de lei!". Şi apoi, efectele acestor măriri vor fi semnificativ contrabalansate de creşterile de preţuri, unele deja puse în practică.
