Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Dacă ne uităm bine în jur la anxietățile contemporane, observăm, în anumite cercuri, că dispariția valorilor este una dintre cele mai acute. Ea este legată și de un soi de mîndrie națională, în care lovesc nemilos, periodic, cele mai multe clasamente internaționale în care România nu doar că nu mai prinde un loc pe „podium”, ci dimpotrivă, de multe ori se tîrăște spre final. Uneori ne mai salvează vecinii de la sud ultima rămășiță de mîndrie, ajungînd să ocupăm „datorită” lor penultimul loc, însă această consolare nu este suficient de puternică.
Recent, în indexul anual al democrațiilor întocmit de grupul britanic The Economist, România a apărut pe ultimul loc în rîndul țărilor Uniunii Europene. În clasamentele privind competențele digitale nu stăm neapărat mai bine, după cum nu stăm bine nici în evaluările PISA. Cu alte cuvinte, din această perspectivă îngrijorătoare, nici nu pare că vom mai avea prea curînd valori, și uite așa pare că se erodează încetul cu încetul și miturile legate de un excepționalism românesc.
Ne putem întreba, pe bună dreptate, unde mai găsim valoare în rîndul românilor, sau dacă mai găsim români valoroși. Îndrăznesc să avansez, în loc de răspuns, o ipoteză care încearcă să explice anxietatea dispariției valorilor printr-o perspectivă diferită asupra sensului acestui concept în lumea contemporană, concept care s-a diluat substanțial datorită financializării și, ulterior, digitalizării cotidianului.
Pentru că dacă astăzi reușim să găsim valoare, cuantificabilă și monetizabilă, chiar și într-un proces non-conștient precum somnul, cum mai reușim să distingem și mai ales să mai apreciem o esență, în fond morală, dar non-cuantificabilă, într-o lume care pune valoare pe orice, dar în care nimic nu mai reprezintă valoare dacă nu este direct măsurabil? Ne aflăm într-un aparent paradox, pe care nu cred că-l putem rezolva prea ușor, mai ales dacă ne poziționăm într-o paradigmă ontologică orientată pe obiect (OOO), considerînd că toate lucrurile care ne înconjoară sînt de fapt obiecte imposibil de cunoscut în esența lor. Valoarea unui om, tocmai acel atribut pe care ne plîngem că nu-l mai regăsim în jurul nostru, pare a fi strîns legată de acea esență inaccesibilă în mod direct.
Problema pe care o identific nu este însă această imposibilitate de cunoaștere directă, o caracteristică ontologică de bază, ci mai degrabă o imposibilitate de recunoaștere a acestei esențe, sau valori, în contextul contemporan în care individul este descompus și recompus de tehnologiile financiare și digitale care îi transformă caracteristici discrete în artefacte cu valoare monetară.
Pe măsură ce dezvoltă senzorii și algoritmii potriviți, companiile de tehnologie ajung să măsoare inclusiv aspecte non-conștiente ale vieții noastre. Iar dacă le privim din această perspectivă, ele sînt de fapt companii de minerit. Extrag valoare din toate acțiunile pe care le performăm, atît online, cît și offline. Însă activitatea aceasta este mai degrabă specifică modernității decît sectorului tech, care nu este decît vîrful de lance al acestei mișcări. În fond, chiar și antropologii se fac periodic vinovați de o astfel de valorizare a celuilalt, obiectul lor principal de analiză. La urma urmei, chiar și atunci cînd ne implicăm în cercetări academice, fără scop comercial, sîntem tentați să aruncăm asupra celuilalt o privire care îl transformă, devenind din partener etnografic un subiect producător de date, pe care încercăm și noi să le extragem și să le prelucrăm pentru a avansa cunoașterea.
Tehnologia (digitală) face însă acest lucru în mod implicit, iar algoritmii transformă nemilos chiar și procese non-conștiente în obiecte producătoare întîi de valori, și de abia ulterior de valoare, pentru cei care le extrag, le prelucrează sau le integrează în produse și servicii care generează beneficii financiare. Un caz concret îl reprezintă industria dispozitivelor cu senzori pe care din ce în ce mai multă lume începe să le poarte, în scopuri aparent legate de creșterea calității vieții. Ceasurile și brățările de fitness ne transformă astfel motricitatea și alte procese corporale, non-conștiente sau chiar inconștiente, în obiecte cu valoare. În primul rînd, atribuindu-le valori.
Somnul este cel mai bun exemplu. Cine poartă o brățară de fitness sau are un senzor de monitorizare a somnului sub saltea poate răspunde la întrebarea „Cum ai dormit?“ cu o valoare. Avem acces, deodată, cînd ne trezim, la un scor de calitate a somnului, care nu este neutru, ci are implicații morale. Pentru că se plasează pe un continuum cu două extreme, de obicei de la 0 la 100, există întotdeauna loc de mai bine. Valoarea transmisă de dispozitiv, prelucrată de algoritmi în urma datelor primite de la senzori, nu este doar o cifră. Ea ne spune dacă am dormit bine. Iar dacă nu, ceea ce putem vedea fie prin raportarea la scala după care somnul ne este măsurat, fie prin raportarea la calitatea somnului celorlalți utilizatori (ai dormit mai bine decît 60% din bărbații din intervalul de vîrstă 30-39 de ani), fie prin alte comparații, putem primi sfaturi despre diferite tehnici ale sinelui la care putem recurge pentru a ne îmbunătăți scorul. Și a-i crește, desigur, valoarea.
În spatele acestor schimbări, aduse de prezența tehnologiei în viețile noastre, sînt raliate și alte industrii. Unele companii de asigurări le oferă prime mai mici utilizatorilor care își monitorizează atent existența prin astfel de dispozitive și care fac ceea ce trebuie. Dorm suficient, merg minimum opt mii de pași pe zi, beau doi litri de lichide, eventual evită și consumul de zahăr sau grăsimi, așa cum ne îndeamnă direct campaniile oficiale.
Valoarea se află, astăzi, mai ales în date. Dacă nu putem atașa o cifră sau un scor unui obiect, unui individ sau unei acțiuni, sîntem pierduți. Un angajat model trebuie să aibă mai degrabă productivitate exemplară, un cetățean model un scor bun de credit, un profesor bun un indice academic exemplar. Un politician bun ajunge și el să fie cuantificat prin intermediul numărului de acțiuni relevante întreprinse în exercițiul funcției sale. Orice alt fel de valoare posibilă ajunge să pălească în fața indicatorilor. Iar dacă este invizibilă în fața unui algoritm care operează după rigorile matematice, e irelevantă.
Ajungem astfel, pas cu pas, să nu mai vedem valoare decît în acele caracteristici care pot fi extrase și cuantificate. Dar oricît am extrage, nu putem epuiza lucrul în sine, pentru că nu este accesibil în mod direct. Și aș îndrăzni să spun că, de fapt, acolo se află valoarea pe care pretindem că o căutăm. Și ea nu a dispărut, dar nici nu o mai putem vedea. Cu toate că tehnologia ne ajută să scoatem la suprafață și să valorificăm chiar și non-conștientul, dacă ne detașăm de valorile produse observăm că acest proces aparent de profunzime e cum nu se poate mai superficial.
Pentru antropologul David Graeber, sensul sociologic al termenului de valori se referă la concepții asupra a ceea ce este bun, potrivit sau dezirabil în viață. Noțiunea cvasi-algoritmică a valorii la care mă refer mai sus reușește să ascundă însă complet în spatele unor cifre pretins obiective un puternic discurs normativ despre viața bună care aproape că nu mai poate fi contestat, confundînd economicul, socialul și dezirabilul.
Valoarea pentru societate ajunge astfel să fie înlocuită de valori care fac referire la contexte normative și la lumi mult mai restrînse. Pentru că nici o valoare, nici măcar economică, nu poate fi neutră. Iar accentul pus pe valori tangibile, cuantificabile și aparent inocente, precum scorul somnului, ne redirecționează de fapt atenția către moduri egoiste și chiar meschine de a trăi, în care eforturile noastre de îmbunătățire și de creare sau ducere a unei vieți mai bune ajung să se îndrepte către micro-gesturi centrate pe noi înșine.
Închei cu un exemplu personal și grăitor în acest sens. Unul dintre intervievații în cadrul unui proiect de cercetare despre aceste tehnologii ‚purtabile” mi-a mărturisit că ar fi anulat sau amînat interviul cu mine dacă bateria corpului – un scor pe care i-l indică în permanență ceasul inteligent – ar fi fost prea mică. Mi-am dat seama astfel că demersul meu de cercetare se afla de la început într-un potențial conflict cu ideea algoritmică a ceasului său despre o viață mai bună. Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
Tehnologiile digitale care dictează standardul mă descompun într-o serie întreagă de valori discrete, nici una remarcabilă în raport cu standardele momentului: numărul de prezențe ale numelui meu în motoarele de căutare, numărul de urmăritori de pe rețelele sociale, indicele de impact academic, numărul de pași făcuți în fiecare zi, „cantitatea” de somn profund, greutatea pe care o pot împinge la piept, tiparul meu de tastare, tiparul de vizionare de conținut din conturile platformelor de streaming, și așa mai departe. Dacă agregăm toți acești indicatori nu rezult însă eu, și în nici un caz nu rezultă nici un fel de valoare în sine. Iar dacă îi luăm în considerare separat, nici atît. La comun însă cu alți zeci de mii de indicatori discreți, lăsați de alți utilizatori de produse, servicii, și de somn și viață, pentru cineva, acolo, aceste mici valori produc valoare. Dar ce valoare !?!
Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA.
