Pe un picior de plai
Prima atestare documentară a oraşului datează din timpul lui Petru Cercel. Pe 18 iunie 1584, "întărea Jupînesei Caplea şi nepoţilor ei, Badea şi Calota postelnici, satele Drăgăneşti şi Moarile în urma unei judecăţi". Şi aici se opreşte gloria istorică a localităţii. Ar mai trebui amintit doar că a fost una dintre primele zone de exploatare a petrolului. Americanii au realizat investiţii majore. Petrolul a curs o perioadă pe marginea drumului. Acum s-a cam terminat. Sondele dispar, una cîte una. Au reapărut însă judecăţile. Oamenii se luptă încă să cîştige ce a fost al lor şi le-a fost luat, pe vremea cealaltă. Nu au bani pentru avocaţi pricepuţi, nu prea ştiu legile, dar trăiesc cu speranţa să obţină ceva pe proprietăţile bunicilor. Pentru copii, nu pentru ei. Aici m-am născut şi aici încep şi povestea. Pentru că, pentru mult timp, aici am găsit capitala întregii lumi. Apoi a devenit provincie. Copil fiind, sonde cutreieram Copilul percepe locul naşterii prin formule care ţin de primii prieteni, de spaţiile de joacă bine delimitate şi asumate ca personale - teritorii de apărat în lupta cu găştile celelalte. Aşa îl percep şi eu. Dealurile erau pline de sonde pe care ne căţăram să vedem lumea de sus. Puţini se încumetau să urce pe sonda 6000, doar că răsplata era pe măsură. Era Turnul Eiffel, Blocurile Gemene şi Turnul din Pisa la un loc. De acolo din vîrf eram stăpînii lumii. De jur-împrejur vedeam totul. Blocurile din centrul oraşului, casele de la periferie, şoseaua care şerpuia spre satele din jur şi apoi dealurile. Ce era după dealuri, nu ştiam şi nici nu ne interesa. Vedeam şi casa lui Radinski, un medic dentist celebru, dar care, nimeni nu ştia de ce, cam înnebunise. Casa era protejată de un pîlc de brazi falnici, bătrîni, veniţi parcă din vremea lui Petru Cercel. Ca prin minune, rămăsese nedărîmată. Singură, în mijlocul unui cartier de blocuri. În curtea ei zăceau zeci de seringi şi ace, reviste în limbi străine, jucării frumos colorate pe care nu le găseam niciodată în magazin. Mai era un cîine, cred că primul ciobănesc mioritic din ţară. Este singurul mister al oraşului pe care îl mai port nelămurit. Cine era acest Radinski? La ţară, la bunici, era provincia. Orice doreai să cumperi trebuia să mergi de vale şi, dacă era închis, să aştepţi pînă vine vînzătorul de la treburi sau să mergi să îl cauţi acasă. Pe vremea aceea, pîine nu era la sate. O aduceam de la Bucureşti sau de prin alte oraşe unde se dădea fără cartelă (deşi ne certa vînzătoarea că stăm de mai multe ori la coadă, că am mai luat. Bunicul mă mai trimitea o dată pe mine. "La copii le dă de mai multe ori" - zicea. După ce vînzătoarea număra banii, sărea din spatele meu şi înşfăca cele două franzele să le rostuiască atent, în sac). La ţară se făcea însă grîul şi am început să întreb, naiv, de ce, dacă grîul se face aici, oamenii nu îl pot măcina ca să facă pîine. Să nu mai care de la oraş. Astfel am aflat că nu este grîul lor şi am tras concluzia că era mai bine la oraş. Aici, pesemne, grîul era al oamenilor, pentru că se făcea pîine, iar la Bucureşti, pe undeva, trebuie să fi fost culturi mari, din moment ce pîinea era la liber. Oraşul adolescentului miop Anii de dinaintea liceului au reprezentat momentul în care, pentru prima dată, m-am îndoit de oraş. Tîrgoviştea era mai mare, la Bucureşti îţi trebuia o zi doar ca să mergi prin cîteva magazine şi la o cofetărie. Prin clasa a X-a, după ce cam dădusem iama în toate cărţile bibliotecii, inclusiv în fondul secret (cămăruţa din spate), am simţit că oraşul are limite. Că e posibil să caut mult şi bine fără să pot găsi aici. Orice. Bibliotecara mai tînără (cea în vîrstă era mai rea) se obişnuise cu mine. Punea cărţile noi în rafturi abia după ce treceam prin ele. Dar şi acest favor devenea inutil. 1000 de metri pînă la liceu, 300 pînă la bibliotecă, 1000 pînă la sala de handbal, sîmbăta etapă în campionatul de juniori, aproape zilnic cefalee. Mai erau şi grămezile de oameni care forţau geamurile la cinematograful din oraş cînd veneau filme precum Lanţul amintirilor, O floare şi doi grădinari sau Superman şi Războiul stelelor. La 10-12 ani, aceste filme par compatibile, făcute din acelaşi aluat, chiar dacă noi rîdeam cînd sala hohotea în lacrimi. Şi ele au părut, o vreme, centrul lumii. Apoi am auzit de video, de filme pe casetă, cozile s-au mutat acasă la şoferii de tir, transformaţi, brusc, în cinefili. Costa 5 lei să vezi un film, dar te puteai piti pe sub un colţ de masă sau mileu mai mare, să vezi mai multe, pînă adormeai. Oraşul meu, oraş al nimănui Din ziua în care am plecat la facultate, oraşul mi-a devenit străin. L-am conştientizat provincial. Ascuns printre dealuri, aproape capăt de şosea, nu are nici o şansă. Ca peste tot în ţară, bărbaţii pleacă în străinătate, la un ban mai bun, pe care să-l trimită acasă, la copii. Văzut rece, obiectiv, este un loc pe care nu-l regreţi pentru că nu-l reţii. Nimic din forma şi aspectului lui nu te încîntă, nu îţi place, nu te incită la visare sau proiecte. În singura intersecţie de străzi, maşinile aşteaptă, se invită, îşi fac semne de generozitate sau îşi oferă zîmbete liniştitoare. Şi asta dincolo de semnele de circulaţie, prea ferme pentru un asemenea context. Drum cu prioritate şi cedează trecerea nu pot avea întîietate asupra relaţiilor umane: "Vă rog, domnâ profesor, treceţi dvs.!"; "Dle inginer, vă rog, poate vă grăbiţi!"; "Dna dirigintă, ce frumos aţi renovat poşta, mergeţi, mergeţi, eu mă duc la piaţă!". Oraşul nu-mi mai aparţine. S-a schimbat şi el, m-am schimbat şi eu. Văd grădiniţa în curtea căreia mîncam flori de trifoi, şcoala generală la care am continuat să merg chiar şi după ce mă mutasem, la casă, departe de ea. Trec pe lîngă liceul învelit acum în termopane de oglindă, prin care nu mai poţi vedea sau intui forfota profesorilor, în drum spre cancelarie, sau elevul de serviciu, alergînd să cumpere vreun ziar sau cornuri pentru profesoare. Aşa cum e, neatractiv, provincial, fără trecut şi fără viitor, e totuşi viu. Plin de copii care vor vrea, şi ei, să-l părăsească. S-a construit, recent, o nouă grădiniţă pentru ei. Din cînd în cînd, prea plin de-atîta capitale, simt că-mi lipseşte tocmai simplitatea lui. 1000 de metri pînă la liceu, 300 pînă la bibliotecă - acum un bar cochet, mereu fără clienţi -, 1000 pînă la sala de handbal, fără etapă în campionatul de juniori, aproape zilnic cefalee - din acelea cu care te obişnuieşti şi le simţi abia cînd nu există. Da, e provincie. Da, este un capăt de lume în mijlocul ţării. Dar raportat la ce?
