Pe şleau, despre tradiţii

Am absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, secţia de Etnografie şi Folclor. Primele "terenuri" le-am făcut în nordul ţării, mai exact într-un sat din Bistriţa Năsăud, aproape de graniţa cu Maramureşul. Învăţasem la şcoală că în astfel de ţinuturi îndepărtate "se păstrează cel mai bine tradiţiile". Contactul cu terenul avea să-mi producă într-adevăr un "şoc cultural", dar nu în sensul pe care l-ar fi indus lecturile mele de specialitate. Mă aşteptam să găsesc acolo o lume construită pe coordonate diferite de cea urbană, după norme şi prescripţii aşa-zis "tradiţionale". Am rămas cu gura căscată cînd am aflat şi am văzut cu ochii mei că locul cel mai căutat pentru socializare nocturnă, de către bărbaţi, era barul cu strip-tease din sat. Tradiţii reinventate. Tot acolo am văzut pentru prima dată o nuntă "tradiţională", cu călăreţi şi steag. Din vorbă în vorbă, am aflat că în sat se fac atît "nunţi domneşti", cît şi "nunţi ţărăneşti". Nunta domnească se aseamănă cu ceea ce vedem noi la oraş, în timp ce "nunta ţărănească" presupune un întreg arsenal de costume cusute în casă şi un scenariu spectacular, cu paradă de flăcăi călare pe cai înzorzonaţi, adică opulenţă. "Nunta ţărănească" nu şi-o permite oricine, decît cei mai înstăriţi şi uneori e un moft al intelectualului de ţară, adevărat "păstrător de tradiţii". În satul cu pricina însă, aceste tradiţii muriseră în timp. Ele fuseseră resuscitate cu numai cîţiva ani înaintea descinderii noastre acolo. Pe scurt, după o anchetă de teren a unor cercetători de la Bucureşti, unul din intelectualii satului s-a gîndit să-şi organizeze nunta în stil "tradiţional" pentru a oferi echipei de la Bucureşti un spectacol ce urma să fie filmat. De atunci au reînceput, cu restricţiile de care am vorbit deja, să se facă în sat "nunţile ţărăneşti". Avem de-a face, în acest caz, cu o tradiţie reinventată. Tradiţii care se vînd. De loc, sînt din sudul ţării. Dintr-o zonă în care se joacă Căluşul. Îmi amintesc bine din copilărie că în săptămîna Rusaliilor se aduna la noi în baie un morman mare de rufe. Mama nu spăla, ca să nu fie "luată din Căluş". Nu înţelegeam foarte bine ce înseamnă asta, dar parcă atunci mă făceam şi eu mai cuminte ca "să nu fiu luată din Căluş". Ştiu că în fiecare an pîndeam de la geam Căluşul. De se-ntîmpla să treacă pe lîngă blocul nostru vreun grup de căluşari care mai şi făceau un joc în stradă, mă uitam la ei de după perdea, cu un soi de bucurie şi teamă în acelaşi timp. La sat n-am prea avut ocazia să-i văd, căci în perioada aceea Căluşul era adus pe scenă în oraşul nostru, la festival. Anul acesta am fost pe teren în sate în care se mai joacă Căluşul. Eram curioasă să văd ce mai ţine acest obicei în viaţă, dacă el se perpetuează datorită unei tradiţii instituite de fenomenul Cîntarea României, sau datorită unor credinţe cu resorturi într-o gîndire aşa-zisă de tip "arhaic" sau "mitic". Aş putea spune că obiceiul s-a păstrat în pofida unei credinţe ale cărei explicaţii, ca în majoritatea ritualurilor "tradiţionale", s-au diluat. Oamenii de la sat se tem şi ei, aşa cum o făceam eu în copilărie, "să nu fie luaţi din Căluş", fără să conştientizeze foarte bine ce înseamnă asta. Concluziile pe care încercam să le trag în urma acestei cercetări, într-o tentativă de generalizare, mi-au fost răsturnate de poveştile de pe teren ale unui coleg de breaslă. El susţinea sus şi tare că a văzut "cum se vinde Căluşul". Cînd vin la oraş, căluşarii aduc cu ei genţi de voiaj ticsite cu pelin. După ce geanta a fost jucată în Căluş, oamenii adunaţi în jur vin şi "se servesc" cu pelin, în schimbul unei sume de bani, fără a schimba vreo replică. Preţul ar fi variat între 1 leu şi 1,5 lei anul acesta. Femeile spun că pun pelinul lîngă maşina de spălat, pentru a primi dezlegare la spălat rufe în săptămîna Rusaliilor. Funcţia apotropaică a pelinului vine din credinţe vechi, la sat însă este obligaţia gazdei în curtea căreia se joacă Căluşul să aducă pelinul. Se pare însă că în jurul acestei plante din recuzita Căluşului s-a închegat o adevărată afacere. Este un caz tipic de marketizare a tradiţiilor, fenomen care a prins amploare în special în zonele în care s-a dezvoltat agroturismul. Tradiţii adaptate. Cele mai cunoscute dintre obiceiurile de Anul Nou sînt jocurile cu măşti din Moldova. Am văzut în satele de acolo un carnaval în adevăratul sens al cuvîntului, poate nu de amploarea celor de la TV, filmate pe străzile marilor oraşe. Interesant este că aceste carnavaluri sînt vii şi niciodată nu vei regăsi acolo măştile pe care ne-am obişnuit să le vedem expuse în magazinele de artizanat sau la tîrgurile din muzee. Adică nu măşti din blană de animal sau mai ştiu eu ce alte materiale naturale. Măştile care se poartă azi sînt inspirate din filme, din viaţa politică actuală, în general din ceea ce vedem la televizor. În perioada în care mi-am petrecut eu Revelionul în Moldova, erau foarte la modă costumele de Highlander din haină neagră lungă, cu sabie în dotare, costumele de cosmonaut, dinţii de vampir din plastic, care între timp nu se mai comercializează, costumul de travesti, de Dracula lui Stoker, altele pe care erau inscripţionate numele lui Iliescu sau Mutu etc. Sîntem în faţa unor "tradiţii" adaptate la realitatea contemporană. Sînt aşadar pentru vorbirea despre "tradiţii", dacă o facem pe şleau.