Pe aripile gîștelor sălbatice

E mai ușor de zis unde aș prefera să nu, ca Bartleby, dar ăsta chiar nu poate fi un subiect de abordat în public, exact cînd începe vacanța mare.

În viaţa de toate zilele, e limpede că nu prea ştiu ce vreau, de vreme ce mă tot codesc – să mai rămîn în Luxemburg, unde m-am întors după ce nu mi-a mai plăcut Lyon-ul unde aterizasem cu mare avînt cu doar cîţiva ani în urmă? Să vînd apartamentul din Bucureşti – de pe strada Maria Rosetti, colţ cu Toamnei – pe care l-am cumpărat nu demult, plină de entuziasm și intenții lăudabile? Să mă instalez, măcar provizoriu, la Roma, unde tocmai am închiriat o garsonieră fără să ştiu prea bine de ce, doar pentru că simţeam că a venit iar vremea să schimb aerul? Asta e, sînt pe lume și dileme mai apăsătoare, deși nici veșnicul dor de ducă nu-i chiar ușor de gestionat. Nu-i simplu, și nici lucrativ, să brodezi la nesfîrșit pe tema „De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?”, ori de cîte ori îți faci iar bagajele, care te așteaptă oricum în holul de la intrare încă de la precedenta mutare.

Sigur, totul s-ar rezolva de la sine dacă vreun peştişor de aur s-ar gîndi să-mi dăruiască o zi, una plină ochi, în care să-mi pot petrece cîte o oră în douăzeci şi patru de locuri de vis. Înainte de toate, aș „locui” o oră la Ferrara, pe corso Ercole I d’Este, între Palazzo dei Diamanti și zidul de cărămidă care face înconjurul orașului (cel mai frumos din lume!). Apoi, în ordinea tragerii la sorți, aș petrece patru ore la Roma – cîte una pe Via Margutta, în Piazza di Sant’Ignazio, pe terasa cu vedere spre Colosseum din La Grande Bellezza și în cartierul Garbatella, unde aș aștepta să apară, la un colț de stradă, Nanni Moretti călare pe Vespa; o oră pe una din insulele eoliene, de preferință Alicudi sau Filicudi, una la Istanbul pe malul Bosforului, cu urechea ciulită la muezin, și una la Veneţia, într-o piață cu puț din spatele bisericii San Stae; patru ore pe insulele grecești din Marea Egee – una la Ermoupolis în Syros, una în Alonissos, una în Andros și una în Kalymnos; o oră la Paris pe Rue Mallet-Stevens sau în Square du Docteur Blanche, și una la Londra, în Marylebone, prin preajma librăriei Daunt Books. În fine, pour la bonne bouche, o oră pe acoperișul-terasă al casei lui Curzio Malaparte de pe insula Capri.

Orele de noapte, propice fantasmagoriilor, le-aș rezerva unei hoinăreli pur romanești. Pe prima mi-aș petrece-o în apartamentul londonez al Clarissei Dalloway, unde totul e dictat de ritmul implacabil al bătăilor Big Ben-ului, iar celelalte s-ar lega cam așa: o oră ar trece foarte repede în compania Otiliei, în casa de pe strada Antim a lui Costache Giurgiuveanu, unde „nu locuieşte nimeni”; ar urma un popas în poiana lui Iocan, unde l-aș vedea pe Moromete mîndrindu-se că a fost mereu un om independent, după care m-aș așeza pe o bancă în grădina publică din Trieste unde se agită conștiința lui Zeno, pe cale să judece drept și să calce strîmb. O oră – delicioasă – ar fi dedicată inspectării atente a apartamentului lui Fred Vasilescu mobilat după gustul doamnei T. și o alta unei partide de tenis în compania lui Micol Finzi-Contini, într-o grădină ascunsă din Ferrara (știu, am mai fost pe acolo și în timpul zilei, dar ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place, darmite unui peștișor bine intenționat). Spre dimineață aș ajunge – cu sau fără Ulise – pe insula lui Calipso, aș petrece o oră în reședința de vară din Donnafugata a principelui Fabrizio Salina, ca să aflu adevărul din gura năbădăiosului Tancredi Falconeri – „Dacă vrem ca totul să rămînă la fel, trebuie să schimbăm totul” –, și încă una în salonul parizian al doamnei Verdurin, doar ca să-l aud apoi pe Swann minunîndu-se că a putut să-și rateze viața pentru o femeie care nu era genul lui.

Ultima oră – a douăzeci şi cincea? – ar fi şi cea mai frumoasă: m-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.

Post scriptum. În aşteptarea peştişorului de aur, am scris anul trecut o carte în franceză, Europe zigzag, care chiar asta propune: o plimbare de voie prin Europa literaturii, pe aripile vîntului sau ale gîştelor lui Nils Holgersson. Două-trei pagini la Milano în compania Logodnicilor lui Manzoni, alte două-trei la Londra pe urmele doamnei Dalloway, cam tot atîtea prin Parisul lui Bel-Ami, prin Berlinul lui Franz Biberkopf ș.a.m.d. Mereu altundeva, mereu altcîndva, într-o poveste nesfîrșită în care orologiile din Westminster și cele din Cartierul Latin, clopotnițele bisericilor din Transilvania și minaretele din Dobrogea ajung să indice aceeași oră, același moment fermecat cînd o lume dispare, dar iluzia persistă și așteptarea se prelungește, în paginile narațiunii și dincolo de ea.

Corina Ciocârlie este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată în română este București, kilometrul zero, Editura Tracus Arte, 2021, iar în limba franceză: Mots de passe. Traversées et clichés en tout genre, Éditions Convivium, 2022.