PCR – Pile, Cunoştinţe şi Relaţii

Dacă azi nepotismul, pilele și șpa-ga sînt blamate public, subiecte cotidiene ambalate în discursuri înflăcărate despre corupția la nivel înalt, discursuri care provoacă masive demonstrații de stradă, ce se întîmpla înainte de Revoluție? Cum erau văzute pilele într-un sistem corupt? Erau ele la fel de abitir atacate sau deveniseră, de fapt, în acel sistem nedemocratic, singurele cîrje? Am făcut, așadar, o mică incursiune în timp și am plecat de la două întrebări: „Cum îți făceai pile și pentru ce anume le foloseai în comunism?“

Am ajuns cu întrebările în tolbă în Rotonda șahiștilor din Cișmigiu – o veritabilă cămară cu conserve pline cu amintiri. Nu mi-a fost greu să intru în vorbă cu trei domni, mucaliți și toți puși pe tacla.

„De PCR ai auzit?“ Răspund, cu jumătate de gură, căci îmi dau seama că este o chichiță la mijloc: „…adică Partidul Comunist Român?“ și provoc celor trei un hohot de rîs. Căci dacă PCR-ul oficial era acronimul partidului, cel neoficial era pentru sistemul underground cu ajutorul căruia puteai supraviețui în acea perioadă: PCR era, așadar, acronimul pentru „Pile, Cunoștințe, Relații“.

Pe vremuri nu exista să iei un kil de portocale fără s-o cunoști pe Miți de la aprozar. Și ca s-o cunoști pe Miți de la aprozar, trebuia să-i faci un favor. Așadar, de ce avea nevoie Miți? Îți spunea marea ei dorință, iar tu puneai o vorbă bună ca să-i muți copilul de la clasa C (aia de loaze) la clasa A (unde erau geniile). Că puștiul merita, rezon, doar că n-a avut noroc. Ca s-o ajuți, însă, trebuia să duci un pachet de Kent la tovarășa secretară, care vorbea cu tovarășa profesoară, căreia îi livra copii la meditații ca să facă un ban în plus. După ce puneai lucrurile în mișcare, iar puștiul figura cu mîndrie la clasa A, îți luai o grijă de pe suflet: știai că, de fiecare dată cînd se vor băgă portocale la aprozar, Miți va piti o plăsuță și pentru tine.

Îi întreb cam care era tariful care ungea rotițele. Mi se povestește că de multe ori rotițele mici erau activate mai degrabă de produse decît de bani. Căci, chiar dacă aveai bani, nu prea aveai ce face cu ei. Rafturile magazinelor erau goale, în străinătate nu puteai pleca. Dar exista totuși o „valută“ valabilă pentru micile tranzacții.

Pe primul loc stăteau țigările. Pachetul de Kent nu era refuzat nici măcar de nefumători, pentru că toți cunoșteau valoarea acestei monede universal valabile. Dacă nu-l fumai, îi puneai în sertar pentru cînd aveai nevoie de un mic ajutor. Și cam așa călătorea, uneori luni de zile, un pachet de Kent, din casă în casă, pînă cînd ajungea să fie fumat. De obicei dădeai Kentul la doctori. Tot monede valutare în PCR erau și deodorantele Rexona sau săpunurile Lux pe care femeile nu le prea consumau, ci le puneau prin dulapuri, ca să parfumeze hainele, pînă le venea sorocul ca să fie dăruite pentru un favor. Cafeaua, ciocolata erau și ele bune, dar fiind perisabile, nu le puteai ține „în visterie“ cu anii. Dacă erai de la țară și nu aveai de unde să faci rost de valuta urbană, aduceai ce aveai prin curte: de la carne, de porc, mai ales, ouă sau brînză la țuică sau vin. Dar și astea erau mai greu de tranzacționat.

Îi întreb pe cei trei de poveștile lor. Cui, ce au dat și pentru ce?

Unul dintre cei trei a fost instalator. Îmi povestește că pe vremuri a făcut o antenă pentru un ștab, ca să prindă bulgarii. Nu știe ce funcție avea exact ștabul, dar era unul mare în partid. Avea TV color și aparat video, dar voia și ăsta, ca tot omul, cîteva ore de TV în plus. Că și pe atunci, îmi spune, bulgarii erau înaintea noastră. Noi aveam două ore de TV, ei program plin, cu filme, desene animate și divertisment. Și, după ce i-a instalat antena, ștabul, drept mulțumire, i-a pus pile la Casa de Comenzi – care era un serviciu pentru nomenclaturiști, exclusiv. Și doar dacă știai pe unul din ăștia care să ți pună o vorbă bună aveai, ca muritor de rînd, acces la Comandă. Ce era Comanda? În primul rînd, era impropriu numit „comandă“, pentru că nu tu cereai, ci așteptai să vezi ce „ți se aduce“. Îți venea o dată pe lună un coș cu merinde, acoperit cu o pătură groasă, ca să nu vadă vecinii ce e înăuntru. Și plăteai cam dublu mîncarea pe care nu o găseai în magazine. Lăsai și destul bacșiș pentru omul care venea cu coșul, pentru că voiai să fii sigur că te ține minte de client. Dar aveai pe urmă cam toată luna carne – care venea în blocuri congelate –, cafea, dulciuri, uneori picau și banane și chiar țigări.

Alt șahist îmi povestește de pilele pe care le avea nevastă-sa la farmacie. Nevasta era croitoreasă, lucra la Apaca și avea mereu cliente dornice de un costum mai șic. Pentru că în magazine hainele erau puține și cam toate la fel. Era, totuși, epoca uniformei. Printre clientele soției era și o farmacistă căreia îi lucra bluze sau taioare, cu tipare pe care farmacista i le aducea din revistele străine, pe care le mai primea de la soră-sa din Germania. Croitoreasa i le făcea, dar nu-i lua bani. Trocul erau unul simplu: soția mai pitea materiale de pe la fabrică, îi lucra farmacistei, iar farmacista îi dădea, în fiecare lună, vată medicinală și hîrtie igienică. Că și astea erau făcute parcă din aur. Și nevasta dădea și ea cîte un pachet de vată la școală la fiu-său, la profesoara de sport care era zbir cu copilul, dar se îmblînzea pe loc la vederea unui pachet de vată.

Grozăvie era și dacă erai din provincie și voiai să te muți la București – îmi povestește al treilea. Capitala era, adică, un oraș închis – cei din provincie nu se puteau muta aici decît dacă se căsătoreau sau dacă erau luați în spațiu de către un bucureștean get-beget. Cu căsătoria era mai greu, că pe urmă trebuia să divorțezi etc. etc., dar erau destul de mulți bucureșteni dispuși la figura cu luatul în spațiu, bineînțeles pe bani sau, dacă erai de la țară și aveai niscaiva avantaje, adică mai aduceai niște carne sau legume, se aranja și așa. Deși nici luatul în spațiu nu era floare la ureche. Pentru că te trezeai pe neașteptate cu sectoristul care descindea la domiciliu ca să verifice dacă e pe bune sau făcătură – că erau în joc acte și declarații pe propria răspundere. De multe ori aranjai cu sectoristul, dar pentru orice eventualitate trebuia să te ai bine și cu vecinii – căci erau luați la întrebări pentru anchetă. Unii mințeau cu drag, ziceau sectoristului că da, dom’le, provincialul stă aici – că așa aveau și ei sentimentul că „o mai trag nițel sistemului“, dar pe alții trebuia să-i încălzești. Nu-ți spuneau în față să cotizezi cu ceva, dar îi știai așa, după caracter, că trebuie îndulciți, ba cu o cafeluță, ba cu o țuică. Uneori, însă, mergea doar cu o vorbă bună.

Erau vremuri grele. Și depistez, în spatele rîsului celor trei, nu nostalgie, ci obidă pentru toate miș-mașurile pe care trebuia să le facă, umilințele pe care trebuia să le îndure chiar și pentru o sticlă de lapte în plus sau un kilogram de portocale. Contextul pentru țopăiala comică era, de fapt, unul tragic. Sistemul te îndobitocise într-atît încît prima grijă a oamenilor devenise nu libertatea, ci mai ales mîncarea. Întrebarea existențialistă a românilor de dinainte de ’89 era, de fapt: „Ce mîncăm noi mîine?“

Vremurile alea s-au dus, metehnele nu prea. Școliți de nevoie să se zbată și să și creeze o plasă de siguranță împletită dintr-un arsenal de abilități de a se descurca, de a-și face „cunoștințe“ bune pentru orice, știința pilei a intrat cumva în ADN-ul nostru. Azi nu mai ai nevoie să ți faci pile pentru mîncare, însă apelezi de multe ori, cu seninătate, la „cineva“ care cunoaște pe „altcineva“ care îți poate rezolva o treabă mai rapid sau îți poate pune o vorbă pentru un job mai bun. Ai principii în ceea ce privește șpaga, dar, la o adică, dacă cineva drag ajunge în spital, nu știi cui să dai mai repede. Chiar dacă nimerești peste oameni care își fac meseria și care nu îți cer nimic, te simți mai liniștit și mai sigur dacă aceștia îți primesc „micile atenții“.

Deși comunismul a căzut, sistemul PCR funcționează. Cu toate acestea, ar fi bine să nu uităm că uneori șpaga și intervențiile chiar ucid.