Paznici egolatri ai propriei vieți

Cristina BOGDAN
Publicat în Dilema Veche nr. 896 din 10 - 16 iunie 2021
Paznici egolatri ai propriei vieți jpeg

Semnalul sonor al telefonului desparte ziua de noapte. Ridic de pe noptieră obiectul cu multiple funcționalități și-l deschid. Lumile curg către mine, cu veștile lor mai vesele sau mai triste, obișnuite sau zguduitoare. Nu aș vrea să mă las cotropită de ele, dar nu mă pot sustrage pe de-a-ntregul. Mîngîi ecranul de jos în sus și-mi las privirile să alunece peste imagini și texte; recompun din ele un univers straniu și, totuși, intim, găzduit de palma și de retina mea.

În sfîrșit, cobor la bucătărie. Pun ibricul pe foc, îmi caut cana pictată de-un artist ceh (mereu aceeași, pentru prima cafea a zilei) și mă gîndesc la minutele care urmează. Rid după rid, voi străbate iarăși teritoriile unui chip binecunoscut. Vom vorbi în tăcere, observîndu-ne doar. The Artist is Present, chiar și-n absența Marinei Abramovici. Încă o noapte, încă o dimineață – un șuvoi de ritmuri ce se cer deslușite, în discursul microexpresiilor faciale.

Sorb încet din cafeaua fierbinte, știu că atîta timp cît n-am ajuns la zaț mai putem zăbovi în acest dialog al fețelor. Nu e întîmplător că îl practicăm la începutul zilei, e un ritual de întemeiere, de reafirmare a existențelor noastre. Emanuele Coccia mi-a confirmat intuiția, adăugînd nuanțele vieții sensibile unor idei pe care le descoperisem în textele lui E. Levinas sau David Le Breton: „Viața sensibilă (...) începe deja prin faptul aparent banal și totuși decisiv că orice ființă vie le apare celorlalte ființe vii. Contactul unei ființe vii cu celelalte se realizează întotdeauna sub specie imaginis. Orice viețuitor este, înainte de toate, o aparență, o formă, o imagine, o specie”.

Mă smulg greu din acest tête-à-tête sau, mai bine-zis, ochi-în-ochi, dar știu că trebuie să le apar și altor oameni, fie și numai pe-un ecran de laptop. Încep cursurile și îmbrac o nouă piele, pentru a mă strecura în alte priviri. Lumea se lărgește considerabil, pătrund cu sfială în camere necunoscute și-mi deschid biblioteca pentru studenții mei. Temele discutate prind contur, intrăm în corpul ideilor și-l disecăm, călătorim împreună printre venele cave ce transportă sîngele teoriilor istorice sau antropologice. Între noi se-ntind apele tulburi ale Internetului, cîțiva par a se îneca, unii obosesc de-atîta înotat și caută bărci de salvare, alții își dozează efortul și-ajung cu bine pe celălalt mal. Timpul trece prin mine și se convertește-n imagini, dacă mi-ar deschide cineva acum creierul ar găsi-o acolo pe Chimamanda Ngozi Adichie, explicînd de ce trebuie să fim cu toții feminiști. În caruselul de chipuri pe care tocmai le-am evocat în discuțiile de la curs, se suprapun etichete nominale, ce reconstruiesc rapid epoci și contexte culturale felurite: Artemisia Gentileschi, Sofonisba Anguissola, Olympe de Gouges, Mary Wollstonecraft, Josephine Baker, Lee Krasner și multe altele.

Aș putea continua cu momentele (aproape ritualice ale) zilelor mele și din toate s-ar desprinde un fel de vedenii, de simulacre, de care simt că mă agăț fără voie, ca de o dovadă c-am respirat în căușul acestui timp. Ne convertim existența în urme, pe care le stocăm pe diverse suporturi, cu înfrigurarea avarului disperat să nu rămînă lipsit de comorile lui. Régis Debray explică subtil această alegere, într-o carte dedicată privirii în Occident: „Fără angoasa precarului, nu există nevoia de memorial. Nemuritorii nu-și fac fotografii între ei. Dumnezeu este Lumina, numai omul este fotograful. Căci numai cel care este trecător și știe asta vrea să dăinuie. (…) Odată cu anxietatea condamnării, crește furoarea documentară”.

Fragilitatea condiției umane induce adesea un comportament de colecționar. Îmbătrînind, ne transformăm în custozi ai propriei existențe. Ne reîntoarcem periodic la secvențe decupate din poveștile trăite, ca și cum am deschide ușa unui cabinet de curiozități, pe care sperăm să-l putem lăsa moștenire, pentru a ne asigura o continuitate simbolică post mortem. Treptat, începem să practicăm forme subtile de idolatrie și ni se pare absolut firesc să așezăm, pe altarul în fața căruia ne închinăm zi de zi, fragmente din timpul ce ni s-a dat (sau ni s-a luat?).

Emitem teorii savante și judecăți de valoare privitoare la etape istorice revolute, în care oamenii au adorat copaci (dendrolatrie), pietre (litolatrie), animale (zoolatrie) sau elemente ale naturii – focul (pirolatrie), dar închidem ochii cînd vine vorba de egolatrie. Adunăm mărturii despre cercurile vîrstelor parcurse, arhivăm emoții și întîmplări, ne scriem și rescriem jurnalul, sperînd că am putea măslui, în favoarea noastră, ceea ce a fost deja datat. O spune, fără menajamente, Pascal Bruckner: „O virtualitate prematur refulată – de pildă, visul la o carieră anume – e relansată: fantomele acestea locuiesc în noi ca tot atîtea posibilități rămase în incubator în așteptarea eclozării. (…) Adăpostim în noi locatari lipsiți de delicatețe sau furioși, care solicită reparații sau doar ne dau ghiont cu cotul. Chiar și în marile personalități există întotdeauna un copil pus pe farse, care dorește să revină la suprafață, o ființă abandonată care cere să fie consolată, o vocație uitată ce revine la lumină. Fiecare dintre noi este o mulțime nesatisfăcută și trăncănitoare” (O scurtă eternitate. Filosofia longevității, Editura Trei, 2020).

Sufletele etapelor dispărute din viețile noastre ne însoțesc, ca niște umbre, pînă la sfîrșit. Dacă le ascultăm glasurile de sirenă, riscăm să le transformăm în idoli și să nu mai ieșim de sub puterea lor. De altfel, la nivel lingvistic, legătura dintre idol și spectru este lesne de sesizat: „Idol vine de la eidôlon, care înseamnă fantoma morților, spectru și abia mai apoi imagine, portret. Acest eidôlon arhaic desemna sufletul mortului care se înalță din cadavru sub forma unei umbre insesizabile, dublul lui, a cărui natură subtilă, dar corporală încă, facilitează figurarea plastică” (Régis Debray, Viața și moartea imaginii. O istorie a privirii în Occident, Institutul European, 2011).

Repetăm greșeala lui Orfeu, privim înapoi cu teama nemărturisită de a nu fi urmați de exuviile noastre. Nu le putem abandona în infernul trecutului, al uitării. Ne încăpățînăm să rememorăm, pentru noi și pentru ceilalți, episoade încheiate. La fiecare reașezare sub lupa prezentului, istoria ne arată un alt chip. Cioplim pînă la ultima suflare în acest lung șir de euri, crezînd că vechea poruncă se referă doar la idolii de piatră sau de lemn.

Cristina Bogdan este conferențiar și prodecan al Facultății de Litere, Universitatea din București. Cel mai recent volum coordonat (împreună cu Silvia Marin Barutcieff): Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice, Editura Universităţii din Bucureşti, 2018.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un gigant italian deschide o nouă fabrică în România și angajează 800 de oameni
România pare extrem de atractivă pentru investitorii străini dat fiind că în ultima perioadă tot mai multe companii aleg să construiască noi fabrici în țara noastră.
image
Prețul uriaș cerut pentru un apartament din București. „Se vinde și strada? În Berlin e mai ieftin!”
Prețurile proprietăților imobiliare cresc de la o zi la alta în marile orașe, iar Bucureștiul e printre cele mai scumpe. Chiar dacă nu a ajuns încă la nivelul Clujului, Capitala e plină de oferte inaccesibile românilor de rând.
image
Cum să-i facem pe aliații NATO să ne sprijine ca pe baltici și polonezi. Un expert român pune degetul pe rană
NATO și SUA sunt mult mai puțin prezente în partea de sud a flancului estic decât în zona de nord, ceea ce creează un dezechilibru. Chiar dacă, anul trecut, Congresul SUA a votat ca regiunea Mării Negre să devină zonă de interes major pentru americani, lucrurile se mișcă încet.

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.