Patriotismul ca problemă
Am văzut recent un film al unui student român despre Grabova, un sat din munţii Albaniei de Sud. Ionuţ, student la antropologie, făcuse filmul, între altele, şi ca să ajute la strîns bani pentru fîntîni - cele vechi se înfundaseră, ca şi sistemul de canalizare de pe vremea cînd Grabova avea 40.000 de locuitori (azi nu mai are nici 400) - şi ca să strîngă bani să repare vechea biserică. Ciobanul aromân (Sandu), întrebat de România, dădea din umeri. Abandonaţi. Asta nu e patrie pentru noi, spunea, cu lacrimi în ochi. Prin ce? După cum vorbea de Grabova, nu încăpea nici o îndoială. Patria lui era asta, cele cinci vechi oraşe din munţi locuite de muntenii aromâni, reduse la cîteva sute de familii, dar cu trecutul şi miturile lor - corsari bizantini, războinici creştini, cu cîntecele şi limba lor şi cu dorinţa de a le păstra. Cu efortul de a preveni ca plecările repetate să desăvîrşească ce nu făcuseră turcii şi Enver Hodja, aneantizarea Grabovei. O patrie nu e nevoie să fie mai mare ca Grabova. Ea e un proiect colectiv de devenire, dar unul ancorat în sine, nu în comparaţie socială, ca naţionalismul. Să fii patriot înseamnă, cum am văzut cu Sandu, să contribui la un asemenea proiect. Să fii naţionalist înseamnă să găteşti mai bine ca ungurii, să cîştigi mai mult ca bulgarii, să fii mai democrat ca ruşii şi mai credincios ca occidentalii, să faci tu în capul altora ca să nu facă ei în al tău. Am văzut recent o caricatură a naţionalismului românesc în Maramureşul istoric, azi în Ucraina. A fost un fel de tur ghidat prin inferioritatea altor popoare faţă de noi. Probabil că viaţa de minoritar în altă ţară e o încercare aşa de grea pentru stima de sine a unui bărbat încît se dezvoltă nevoia de a o compensa printr-o comparare socială inevitabil părtinitoare. Patriotul îşi îngraşă capra lui: naţionalistul vrea să o crape pe a vecinului. Distincţia pe care o fac eu aici lipseşte din mare parte a literaturii academice. Ca atare, patriotismul e condamnat la pachet cu naţionalismul, deşi nu ar merita. Indicatori de patriotism (dacă eşti dispus sau nu să mori pentru ţara ta într-un război) sînt puşi la un loc cu cei de naţionalism (dacă toţi cei care vorbesc aceeaşi limbă ar trebui să trăiască într-un singur stat, dacă rezidenţii care nu vorbesc limba naţională ar trebui să aibă drepturi egale etc). Urmarea e o literatură academică foarte confuză, gen Matei Dogan, şi o întreagă generaţie de oameni spălaţi pe creier care se ridică în conferinţe şi spun că identitatea e inventată, o creaţie integral construită de intelectuali. Probabil că Tito sau Delors nu au fost intelectuali, de asta nu au reuşit să construiască identitatea iugoslavă sau pe cea europeană, deşi au muncit la ea din greu. Constructiviştii nu reuşesc să ne explice de ce doar unora le iese construcţia identitară şi altora nu. Grabova nu e, evident, inventată. E construită de Ionuţ, desigur, dintr-un sat de munte într-un vis nostalgic despre o comunitate dinainte de statele naţiune rămasă captivă în spaţiu şi timp. Grabova fără Ionuţ şi vărul lui care construieşte fîntîni e doar un grup de case în ruină, ar putea fi nimic în doar cîţiva ani din cauza migraţiei după oportunităţi. Proiectele patriotice există doar atîta vreme cît îi inspiră pe antreprenori. Asta are în comun patriotismul cu naţionalismul: nu se poate dispensa de activişti. Dar se poate dispensa de multe alte lucruri fără de care naţionalismul nu poate trăi: de stat, de exemplu. Mai toţi prietenii mei balcanici sînt patrioţi iugoslavi (se declară cu această naţionalitate la recensămînt), deşi statul căruia îi sînt ei loiali şi care le alimentează visele a dispărut de mult. Simt că mai avem asigurate generaţii de problemă, deci generaţii de nevoie de patriotism. Mărturisesc că naţionalismul mă plictiseşte din ce în ce mai tare. Trebuie să fii foarte neumblat sau necitit ca să vezi distinctivitate într-o tendinţă care aduce împreună într-un fel profund monoton pe călugărul sîrb cu intelectualul prea creştin român, pe studentul islamist turc cu regizorul rus care folosesc aproape acelaşi vocabular ca să îţi explice cine sînt ei prin raportul lor cu Occidentul (nu sînt preţuiţi cum ar merita). Nu am decît simpatie, în schimb, pentru patriotismul grabovean. Şi pentru cel românesc, dacă e vorba de proiectul de a completa civilizarea şi europenizarea României, aşa cum l-au visat intelectuali ca Spiru Haret sau Dimitrie Gusti. Şi pentru oricare proiect care vrea să valorizeze un demers colectiv, nu să maximizeze evaluarea unui grup prin comparaţie cu altul. Patriotul îşi îngraşă capra lui: naţionalistul vrea să o crape pe a vecinului. Bineînţeles că problema s-a mai pus la noi. De către naţionalişti ca Nae Ionescu, care au rezolvat-o simplu, excluzîndu-i pe patrioţi. Cu multă prevedere, Nae i-a condamnat anticipat pe toţi cei care, ca Maior, ar pune umărul la vreun proiect românesc. Pentru el, ideea de proiect era suspect de occidentală în sine, deşi a susţinut el însuşi proiecte politice cum nu se poate mai programatice. A fi român, deci naţional, însemna a fi ortodox şi nimic mai mult, a fi totul. A fi bun român (sau patriot - echivalarea mea) însemna a fi mai mult decît atît, deci altceva, deci mai puţin, deci nimic. Nu aş da din umeri la sofismele lui Nae. Sîntem o cultură de vîrstă medie, dar cu performanţă culturală puţină, ceea ce macină stima de sine a naţionaliştilor în mod continuu. Ca atare, activitatea lor devine din ce în ce mai obositoare şi mai costisitoare în acelaşi timp. Bugetul nostru de promovare culturală în străinătate creşte de la an la an. Numărul celor care reacţionează normal, deci fără să se identifice ei cu situaţia, în situaţii precum cele din Kosovo sau Georgia, e suspect de mic. Devine un gest patriotic să le tragi românilor cîte un şut în stima lor colectivă, mai ales că, atunci cînd e vorba să facă ceva concret, se dovedesc periodic a fi nu un mare popor, ci o mînă de oameni. Dar ca să închei cum am început, patria mea nu e doar România, deşi este şi asta, intens, avînd atîtea de terminat la ea, în primul rînd statul de drept, prag fundamental niciodată trecut de-a binelea. Patria mea e tot postcomunismul, din Caucaz la Tirana, în care regăsesc acelaşi proiect care are încă nevoie de noi şi, inevitabil, toţi studenţii est-europeni, că sînt maghiari, uzbeci sau kosovari, sînt studenţii mei, printr-o înţelegere implicită care se instalează între noi din prima zi. Am studenţi thailandezi, şi latino-americani, şi africani, cu care lucrez foarte bine, dar cu ai mei am în comun ceva mai mult, lucrul din care emană adevărata esenţă a patriotismului, o problemă comună. Cînd asta nu mai este, patriotismul se stinge, cum vezi în unele ţări occidentale. Din fericire, simt că mai avem asigurate generaţii de problemă, deci generaţii de nevoie de patriotism.
