Pasiunea contagioasă a cititului <p>- interviu cu prof. Monica COLUMBAN, Colegiul Naţional "Emil Racoviţă", CLuj -

Intrarea în liceu nu marchează doar o nouă etapă în ciclul şcolarităţii, ci şi trecerea unui prag intelectual şi psihologic superior. Vacanţa de vară dintre clasele a VIII-a şi a IX-a pare să fie, în mod bizar, mai lungă decît celelalte, astfel încît ne aduce la şcoală elevi mai maturi, mai pregătiţi cu adevărat pentru munca intelectuală şi mai conştienţi de aportul pe care îl pot avea la formarea propriei personalităţi. Dincolo de o realitate biologică, există o serie de factori de ordin psiho-afectiv, dintre care aş aminti în primul rînd felul în care îşi percep statutul de licean, comparativ cu acela de gimnazist. La intrarea în liceu, nivelul de lectură al elevilor mei este destul de eterogen, dar aş tinde să îl caracterizez - în primul rînd - ca surprinzător de slab, raportat la performanţele şcolare care le-au permis intrarea în colegiul nostru, la mediul social din care provin (preponderent intelectual) şi la competenţele lor generale. Chestionaţi în legătură cu lecturile lor din ultimul an, majoritatea citează romanul Baltagul şi, în cazuri fericite, cîteva titluri din literatura străină pentru copii şi adolescenţi. Există o diferenţă de substanţă între cei care au frecventat doar lecturile obligatorii şi cei care au participat la "cercuri de lectură", olimpiade? Cu siguranţă că există o diferenţă de substanţă între elevii care au frecventat doar lecturile obligatorii (oricum, puţine la număr şi destul de neatractive) şi cei care au participat la diverse manifestări care implică lectura. Diferenţa se traduce, la această vîrstă, mai ales în atitudinea faţă de carte şi în receptivitatea faţă de fenomenul cultural, în general. Se poate vorbi şi despre un încă nedefinit sentiment al apartenenţei la o elită spirituală, ca şi despre o mai vizibilă dorinţă de a se automodela şi de a se nuanţa ca personalitate. Nu vreau să mă refer aici la motivaţia seacă (dar adesea apreciată şi încurajată de profesor) de a citi "pentru a-şi îmbogăţi vocabularul", ca şi cum acesta ar fi un scop în sine. Cum îi faceţi să citească pe elevii refractari sau pe cei cu alte interese practice? Elaborarea strategiilor prin care elevii sînt atraşi spre lectură este destul de dificilă, presupune motivaţie din partea ambelor "tabere", este cronofagă şi nu se soldează întotdeauna cu succese redutabile. Sînt adevăruri ştiute de fiecare profesor care s-a luptat cu aceste mori de vînt şi cu iluzia că îşi poate transforma toţi elevii în cititori pasionaţi. La un moment dat al carierei mele didactice, mi-am spus că, dacă într-o clasă întreagă reuşesc să fac dintr-un singur elev un cititor adevărat, eforturile mi-au fost răsplătite. Viitorul s-a dovedit mai puţin întunecat decît îl vedeam în momentul evocat şi am avut suficiente satisfacţii legate de mai micii sau mai marii cititori pe care îi formez. La gimnaziu, am adoptat metoda întîlnirilor lunare pentru un concurs de lectură. La început, am propus eu cîteva titluri, iar apoi lista a rămas deschisă iniţiativelor personale. Pe scurt, concursul avea următoarea desfăşurare: se propunea cartea, se dădea termen o lună pentru citirea ei şi, cu o săptămînă înaintea concursului, se alegeau trei membri ai juriului (prin rotaţie, astfel încît fiecare elev să fie jurat la un moment dat). Juriul avea responsabilitatea de a elabora setul de întrebări şi de a evalua răspunsurile. Concursul debuta cu împărţirea clasei în două echipe, alese aleatoriu, astfel încît să se evite "pactizările" pe diverse criterii, în inventarea cărora elevii sînt mari maeştri. Fiecare elev era astfel responsabilizat faţă de echipa din care făcea parte şi depunea eforturi pentru a se prezenta onorabil. Desigur că existau şi anumite punctaje pentru gradul de corectitudine şi de complexitate a răspunsului, cerinţe legate de nivelul de dificultate a întrebărilor etc. Concursul era "asezonat" cu suc şi fursecuri şi se transforma într-o întîlnire foarte plăcută, în care fiecare membru al echipei cîştigătoare era recompensat cu diploma "Cel mai bun cititor", iar membrii echipei învinse (dar, oricum, cîştigătoare din perspectiva scopului propus) cu diploma "Un bun cititor". La liceu, strategia se schimbă. Nu intenţionez să ofer reţete didactice, dar punctez cîteva elemente care mi se par esenţiale. În primul rînd, liceenii trebuie să vadă în profesorul lor un cititor adevărat, nu doar un transmiţător de informaţii despre opere literare din programa şcolară. Exagerînd, aş spune chiar că trebuie să şi-l poată imagina în după-amiezile lui liniştite, în fotoliu, cu cartea în mînă. El poate găsi oricînd prilejul potrivit de a le vorbi elevilor săi despre ultima carte citită, despre ultima apariţie editorială remarcabilă, despre romanul care l-a pasionat sau, dimpotrivă, l-a dezamăgit. Dialogul se deschide firesc, fiindcă pasiunea e - în general - contagioasă. Se poate naşte astfel nucleul unui "cerc de lectură" informal. În al doilea rînd, cunoaşterea personalităţii fiecărui elev poate facilita orientarea lecturilor. Nici unul nu rămîne insensibil atunci cînd profesorul îi pune pe bancă o carte şi îi spune: "Citeşte-o! Îţi va plăcea". Am văzut într-unul dintre volumele publicate în urma proiectului "Lecturiada" că mulţi elevi sînt şi cititori de bloguri literare. Credeţi că alternativa Internetului îi ajută să citească mai mult/mai bine? Cu siguranţă că Internetul este o alternativă fericită, şi nu înţeleg reticenţa anumitor profesori faţă de ea. Blogurile literare sînt o modalitate de informare, de relaţionare cu alţi cititori, de lărgire a orizontului cultural. Cum reacţionaţi faţă de "copiii minune", acumulatori neobosiţi de citate şi fabricatori de compuneri-tip? Este genul acesta de mimetism doar o etapă? Copiii reacţionează la stimuli exteriori şi procedează în maniera pe care o consideră cea mai potrivită pentru a obţine recompensa dorită: o notă bună, admiraţia colegilor, aprecierea profesorului, stima de sine etc. "Copiii minune" la care vă referiţi sînt victime ale unui sistem care, în loc să îi formeze, i-a deformat. Anumite deficienţe în procesul de predare şi de evaluare a cunoştinţelor duc la apariţia unor cazuri de acest tip, de elevi care cred că au descoperit reţeta rapidă a succesului. Nu cred însă că asemenea cazuri se întîlnesc frecvent în practica la clasă, ci că au devenit mai degrabă o problemă a elevilor olimpici. Dar această temă necesită un spaţiu de discuţie mult mai amplu. Aveţi o listă de lecturi obligatorii pentru un absolvent de liceu? Să spunem că există două liste de lecturi obligatorii. Una este dată de programa şcolară şi de programa de bacalaureat. Cealaltă este indicată de mine şi stă sub semnul unei obligaţii morale, aceea de a nu admite ca elevii mei să părăsească băncile liceului fără să fi întîlnit măcar cîteva dintre capodoperele literaturii universale. Încerc să suplinesc astfel o carenţă a unui curriculum care găseşte prea puţin timp pentru marea cultură. a consemnat Simona SORA