Păsările par că știu mereu unde să se ducă
După perioada de pandemie, cel mai tare mi-a lipsit să pot respira în natură. Eu, citadina absolută, am simțit nevoia să văd cîmpuri și munți, iarbă și pomi. Acesta e motivul pentru care am locuit apoi, pentru mai bine de o jumătate de an, într-un loc la țară, ca o carte poștală. Am avut timp să contemplu curgerea timpului și semnele lui în peisaj. De la geamul camerei mele, am așteptat primăvara. N-am fost nicicînd atît de aproape de natură ca acum. Cîmpul s-a făcut dintr-o dată galben, iar de la o zi la alta verdele era din ce în ce mai intens. Puterea naturii de a-și vedea de ritmul ei e în sine o poezie. Am urmărit florile cum se mișcau în bătaia vîntului și m-am gîndit la imaginile de la Cernobîl, în care plantele și animale și-au făcut un culoar în dezastrul absolut și au repopulat totul. Dacă mi-aș fi făcut un ierbar, n‑aș fi știut numele florilor pe care le găseam. Am preferat să le culeg, să le pun în vasul meu alb și mă uit hipnotizată la ele.
Păsările par că știu mereu unde să se ducă. Nu e nimic neclar în zborul lor. E o limpezime care mă emoționează. O femeie cu pălărie de pai țesală zi de zi un cal. El întinde capul, îi caută mîna să-i mulțumească. Un motan portocaliu pleacă în fiecare dimineață la vînătoare. Azi prinsese un șoarece gras și se pregătea să-l mănînce.
M-am întîlnit de două ori cu vulpea în lanul de grîu. S-a uitat la mine, apoi a dispărut fără urmă. Trezitul devreme face parte din ritmul de aici, cu răcoarea și lumina lui, cînd afumată, cînd clară ca un pahar cu apă.
Nu știu îndeletnicire mai bună decît să privești pămîntul. Să-i simți căldura și profunzimea. În tabloul acesta, totul se schimbă și rămîne la fel. Nu știu ce vîrstă au caii și nici cît trăiesc fluturii albi și grași, care se așază pe coamele lor.
Cînd se pregătește de ploaie, cîmpul se face din ce în ce mai galben, iar norii coboară din ce în ce mai jos. Păsările se tulbură și ele și se apropie de pămînt. Caii pe care îi văd zilnic de la geam sînt și ei la datorie. Cînd mă trezesc, ei pasc deja. Ieri s-au hîrjonit, azi fiecare mănîncă în colțul lui și-și flutură cozile în bătaia vîntului.
Peste puțină vreme o să las acest tablou exact așa cum l-am găsit și o să mă întorc în oraș. Înainte de asta, însă, am chestionat în acest Dosar legătura cu natura, fețele și formele pe care le poate lua. Le mulțumesc invitaților mei pentru poveștile lor!
