Părintele André Scrima și atmosfera Mănăstirii Antim

Pe măsură ce îi descoperim treptat urmele în arhive, în memorii și mărturii, în literatura protagoniștilor ori în cea a cercetătorilor, constatăm că duhul Rugului Aprins devine evanescent. Persoanele dispuse lăuntric pentru a ne face cadoul mărturiilor directe au cam plecat la ceruri, numai prezența unora dintre protagoniști rămîne vie în inimile celor care am mai avut șansa de a-i cunoaște, în cîteva dintre paginile pe care aceștia le-au scris...

Dacă l-am fi întrebat astăzi pe monahul, nu teologul – așa cum sublinia uneori – Andrei Scrima cum a ajuns la Antim, ne-ar fi trimis, poate, la volumul său Timpul Rugului Aprins. Cu adevărat, acest mirabil studiu, devorator pentru cei atrași inexorabil de căutarea isihastă, nu numai că aduce o mărturie diafană dinlăuntrul fenomenului Rugului Aprins, dar ne și oferă o exuberantă hermeneutică, zgîrcit prizată încă în mediile teologice. Este, de departe, cea mai importantă lucrare despre fenomenul Rugului Aprins, coagulat la Mănăstirea Antim în anii 1944-1948 și continuat, atomizat, sub variate expresii, pînă în anul 1958, fără a fi încetat cu totul de atunci încoace...

Povestea și mărturia proprie spun că Andrei Scrima a ajuns la Mănăstirea Antim în anul 1946, călăuzit de Marcel Avramescu, viitorul Părinte Mihail. Ucenicia lui A. Scrima pe lîngă Anton Dumitriu, profesorul său de logică și metafizică, generase multiple roade: era deja asistentul acestuia la Facultatea de Filosofie (Universitatea din București), îi devenise, pentru o scurtă perioadă, chiar șef de cabinet la Creditul Minier și, mai ales, cunoscuse o seamă de personalități, bună parte, membri ai Rugului Aprins. Totodată luase cunoștință de preocupările intelectuale și spirituale ale magistrului său: într-ale logicii și filosofiei, într-ale disciplinelor arcane – de care Anton Dumitriu a rămas pasionat întreaga viață, fără să fi atins vreodată subtilitățile la care urma să ajungă ucenicul său –, într-ale religiei. Dar probabil că și această poveste este infidelă, ne scapă printre degete, precum toate proiecțiile terestre ale vieții lui Andrei Scrima...

Mai degrabă aș spune că prin căutarile sale intelectuale și spirituale prezența lui Andrei Scrima era deja acolo, la Mănăstirea Antim. După cum și confrații săi creaseră deja o tensiune spirituală, o așteptare, încă din anii ’30, astfel încît acest pat germinativ a avut darul și menirea să atragă în mod natural descinderea maestrului, a Părintelui Ioan cel Străin. În plus, confrații cei mai intimi lui Andrei Scrima, precum Părintele Daniil Sandu Tudor și Părintele Benedict Ghiuș ori poetul Vasile Voiculescu și profesorul Alexandru Mironescu, nu erau nicidecum niște neavizați în căutarea de ordin spiritual autentică, nu doar închipuită – căci de jocuri de oglinzi erau pline și interbelicul românesc, și cel occidental.

Andrei Scrima devine curînd frate în Mănăstirea Antim, mai tîrziu la Mănăstirea Neamț, prospețimea „timpului inaugural” generată de întîlnirea cu Părintele Ioan cel Străin, care a simțit că acest tînăr „are nevoie de mine”, l-a adus pe Calea Împărătească. Traseul său ulterior, pînă în iulie 1956, cînd este tuns în monahism, iar în noiembrie 1956, părăsește România, este relativ cunoscut. Găsesc necesar să medităm însă la o panoramare mai amplă în care a fost amplasat acest destin excepțional. În lipsa spațiului, voi „schița” doar atmosfera Antimului.

Andrei Scrima avea să urmeze cursurile a trei-patru facultăți, căci aceasta era o obișnuință în epocă, după cum bună parte dintre monahii Antimului acelor ani frecventau cel puțin două facultăți, indiferent dacă le încheiau sau nu cu teza de licență. Atmosfera intelectuală încă se păstrase efervescentă în anii de început ai instalării comunismului: colegi aproape anonimi astăzi în România, care mărturisesc prezența lor cel puțin în chilia de la Antim a fratelui Andrei, dacă nu și la întîlnirile Rugului Aprins, au ajuns cunoscute personalități în domeniile lor de cercetare (un singur exemplu: matematicianul Valentin Poenaru, profesor la Université de Paris-Sud).

Firești, așadar, concluziile domnului Andrei Pleșu referitoare la volumul Timpul Rugului Aprins (notate în prefață), cu precizarea că acestea se regăsesc, nu neapărat în aceeași seducătoare concentrație, și în creația altor membri ai Rugului Aprins, pe care-i voi aminti, în paranteze:  noutatea limbajului (Daniil Sandu Tudor, Paul Sterian), recuplarea discursului teologic la metabolismul culturii (Tit Simedrea, Antonie Plămădeală, Alexandru Mironescu, Daniil Sandu Tudor, Ștefan Todirașcu, Benedict Ghiuş, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Alexandru Elian, Dumitru Stăniloae, Ion Marin Sadoveanu, Paul Constantinescu, Mircea Vulcănescu, Anton Dumitriu, Olga Greceanu, Petroniu Tănase, Gheorghe Dabija, Constantin Joja, Mihail Avramescu, Alexandru Duţu, Virgil Cîndea, Virgil Stancovici), deschiderea interreligioasă (Benedict Ghiuș, Daniil Sandu Tudor, Mihail Avramescu, Anton Dumitriu, Ștefan Todirașcu, Paul Sterian, Alexandru Mironescu, Virgil Cîndea).

Prezența Rugului Aprins, precum și cea a personalității și operei lui Andrei Scrima sînt purtătoare de viitor: ucenicii de astăzi și cei de mîine au șansa preschimbării evanescenței în diafan.

Marius Vasileanu este profesor de istoria religiilor.

Explicație foto: Pr. André Scrima (stînga) și Pr. Benedict Ghiuș (dreapta), nedatată