Pădurea mea, inundaţiile voastre

Ne-am obişnuit deja ca în fiecare an (cu o frecvenţă din ce în ce mai ridicată) să ni se prezinte colecţia primăvară-vară-toamnă a inundaţiilor din România. Ne-am obişnuit şi cu accesoriile fataliste ale colecţiei: mînia divină şi încălzirea globală. Dăm din cap şi-i compătimim pe sinistraţi, strîngem dovezi ale solidarităţii noastre şi oftăm la unison. Deşi acest "unison" nu se dovedeşte a fi fost reciproc. Desigur că în toiul evenimentelor, nu te gîndeşti la aşa ceva, iar cînd vezi ochii bătrîni privind cu disperare întreaga lor viaţă dusă de şuvoaie nu te poţi gîndi că poate unii şi-au făcut-o cu mîna lor, iar drama existenţială pe care o trăiesc te opreşte să observi că multe dintre zonele sinistrate corespund celor defrişate abuziv. De mai bine de 15 ani, sub deviza "e pădurea mea, fac ce vreau cu ea", în România au dispărut şi continuă să dispară zeci de mii de hectare de pădure. Abuzurile au fost mijlocite atît de crearea tardivă a cadrului legislativ privind regimul silvic, de inexistenţa (ineficienţa) instituţiilor teritoriale cu atribuţii de control, cît şi de retrocedările făcute abuziv. Doar pe baza unor protocoale formale, suprafeţe enorme de păduri au fost retrocedate de primării, fără executarea unor lucrări de cadastru şi fără trasarea cu exactitate a limitelor între proprietari. Şi cum majoritatea noilor împroprietăriţi fie şi-au tăiat imediat pădurea, fie au vîndut-o (în aceleaşi scopuri), în doar cîţiva ani peste 50.000 de hectare de pădure au şi dispărut de pe teritoriul României, ca prin vrajă. O vrajă rea ale cărei urmări tragice le cunoaştem. Dincolo de crima ecologică şi de afacerile ilegale, semnalele de alarmă ale defrişărilor abuzive n-au încetat să apară: fără păduri, versanţii munţilor au devenit adevărate tobogane pentru apă, torentele nemaiavînd nici un fel de oprelişte au produs inundaţii şi alunecări de teren de proporţii, soldîndu-se nu de puţine ori chiar cu pierderi de vieţi omeneşti. Bineînţeles, jafurile făcute în pădurile domeniului public n-au fost cu mult mai prejos. Deşi conform unor date ale Ministerului Agriculturii, pădurea domeniului public ocupă în prezent 26,7% din suprafaţa totală a ţării (aflîndu-se cu aproape 3 procente sub media europeană), altă statistică, aparţinînd de data aceasta Organizaţiei pentru Agricultură şi Alimentaţie a Naţiunilor Unite, arată că în România dispar anual 20.000 de hectare de pădure, iar acţiunile de reîmpădurire sînt insuficiente faţă de ritmul în care se taie copacii. Astfel, cifrele Institutului Naţional de Statistică arată că în ultimii ani masa lemnoasă tăiată a crescut cu 9,9%, iar procesul de împădurire a scăzut cu 31%. Cum afacerile cu lemn sînt foarte bănoase, toţi cei care participă la dezastru au de cîştigat bani grei: de la tăietor la comerciant. Iar cînd vine vorba de ban, nimeni nu se dă în lături de la şmen, de orice natură ar fi acesta, considerentele morale care privesc comunitatea pălind de fiecare dată în lumina cîştigului personal. Bunăoară, stînd de vorbă cu cîţiva locuitori din satul Horea (zona munţilor Apuseni fiind şi ea o zonă afectată de defrişări masive şi ilegale), am înţeles că pentru mulţi dintre ei prezentul este cel care contează. Bănuţul e dovada supravieţuirii în prezent, pentru că "numai Dumnezeu ştie ce o fi în viitor". Şi cum în prezent rata şomajului e ridicată, banul pus pe masă este cel mai bun aliat pentru a înfrunta ziua de mîine. Ajungînd în timpul unor festivităţi, am urcat împreună cu sătenii dealul Fericetului. Cu mare greutate din cauza noroaielor veşnice în care piciorul se afundă pînă peste gleznă. Aici, cînd plouă, nu mai poţi ieşi din casă fără 4x4, maşini pe care cei mai mulţi le au în curţi. Viaţa lor e grea, aşa că fiecare e obligat să se descurce cum poate. Mi se spune că e multă sărăcie, iar de cînd cu legile astea cu pădurea, se simt şi mai nedreptăţiţi. Săracului i se ia şi pielea de pe el, îmi spunea cineva, care mi-a povestit de o "răscoală" a moţilor contra Inspectoratului Judeţean Silvic. A ieşit cu scandal pentru că la un control au vrut să le confişte cîteva zeci de camioane de cherestea. Respectau legea? Sînt întrebată, la rîndul meu: dar pe ei cine-i respectă? Cunosc pericolul la care se expun, defrişînd zonele în care locuiesc? Ridică din umeri, murmurînd: cum o vrea Dumnezeu... Costea Ion, scriitorul satului, inginer silvic de profesie, autorul unei cărţi despre Feudalizarea pădurilor, mi-a explicat atunci de ce moţii au această nemulţumire. Interzicîndu-le să mai exploateze aurul, zona fiind destul de potrivnică şi agriculturii, au ajuns să depindă exclusiv de pădure, iar acum, că li se ia şi pădurea, rămîn efectiv muritori de foame. De vină sînt "intelectualii de azi", obrazele fine care încearcă să oprească moţul să-şi facă activităţile pe care le-a făcut din timpuri străvechi, fără a propune o alternativă. Astfel, pentru mulţi mecanismul mentalităţii individualiste ia naştere din cel al supravieţuirii. Devine un război: dacă ăla e hoţ, eu de ce să rămîn mai prejos? Sărăcia naşte goana după bani, iar cîştigul imediat şi lipsa de educaţie - dezastre ecologice. Tăierea disperată a codrilor a transformat România în prima ţară din Europa cu fenomene de deşertizare. Gîndirea pe termen scurt (să am sacii în căruţă, pe urmă văd eu cum mă descurc) a stricat într-atît logica încît, deşi unii ajung să cunoască pericolul la care îşi expun comunitatea şi propria lor viaţă, distrugînd pădurile, nu le pasă. Cînd vine vorba de cîştig, legile nu există sau sînt rele. Cînd vine vorba de pericol, oftează şi invocă, invariabil, divinitatea. Iar cînd zonele sînt nimicite de furia naturii, aşteaptă ajutor la unison, pentru că dacă pădurea le aparţine exclusiv, dreptul la dezastru îl cedează tuturor.