Où sont les équilibres d’antan?

Dominic NEGRICI
30 aprilie 2020
Où sont les équilibres d’antan? jpeg

După îndelungi cugetări în pauza dintre două sesiuni de Netflix, încă nu am reușit să tranșez chestiunea: oare să scrii despre cumpătare e mai lesne de făcut în postul Paștelui sau după Înviere? Pre factum Domini, în Săptămîna Mare, parcă resimțim (sau intuiesc eu, în mod naiv, că resimțim) o conivență a privațiunii. Facem uz de propriile sacrificii (evident, atunci cînd este cazul, dar și fără a fi credincioși, căci, oricît ne-am sihăstri, nu cred că ne mai putem etanșeiza, în societatea douăzecistă, împotriva radiației tradițiilor) ca și cum ar fi un liant participativ, un puternic – și, brusc, prioritar – vector al socioempatiei. Pe de altă parte, post festum, în dezolantul peisaj al consecințelor bahice, comuniunea ar căpăta, cred, alte miresme. Caimacul l-ar lua o dezinvoltă mascaradă a fremdscham-ului, comentariile fals-autocritice, umoristic-defetiste, sau chiar cele care, sub fațada unui nihilism de altfel prost înțeles, nu fac decît să încerce o legitimare a nesimțirii.

Cert este că discursul nostru nu poate scăpa de acest dualism al reacțiilor, al sentimentelor. Pare imposibil să ieșim din logica acelorași idei și reflexe binare pe care le cunoaștem, recunoaștem și răscunoaștem an de an. Dar să încercăm să nu ne limităm reveriile analitice la aspectul autohton și la imediatețea evenimențială. Nu cred că mai există vreun spirit românesc lucid și informat care să fie ațîțat de încă o disecare habitudinală a conaționalilor. Ne cunoaștem prea bine idiosincraziile poporane și poate că puținele momente cînd acestea se aglutinează ubicuu nu constituie chiar ocazia ideală de a le comenta. Iar discuția din jurul ideii de cumpătare merită cel puțin o tentativă de universalizare, nu credeți?

Însă nu consider că putem vorbi despre cumpătare fără a-i menționa și contraponderea: excesul. Și aici trebuie să admit că, deși nu i-am găsit un înlocuitor, mă rîcîie semantic și emană inadecvare termenul „contrapondere”, căci el ne duce cu gîndul chiar la un taler a cărui menire este echilibrarea balanței, pe cînd, în zilele noastre, disproporția civilizațională dintre cele două noțiuni este atît de mare încît numai despre o contrapondere nu poate fi vorba: din piatră de cumpănă, excesul a devenit mai degrabă o piatră de moară pentru încercarea de a atinge le juste milieu – acea mică obsesie aristoteliană.

Presupunînd că, atît cît putem întrezări în viitor, nu mai avem o modalitate realistă și plauzibilă de a evada din dicotomia producție-consum, ar trebui să plecăm de la premisa că întreaga noastră existență depinde cel puțin de modul în care gestionăm, ca manageri ai forțelor emergente, acel raport, și (mai ales) de felul în care îl lăsăm să ne modeleze percepția asupra realului. Haideți să vedem așadar în ce situație ne aflăm.

În afară de cîteva insulițe ce se agață de stilurile organizatoric-mediatice care le-au adus gloria de odinioară (precum, de pildă, HBO), Hollywood-ul e pe punctul de a-și încheia tranziția totală spre streaming-ul online și spre binge-watching, adică devorarea dintr-un singur foc a obiectelor artistice. Nu mai e loc de interludiul rumegării – acea sedimentare atît de necesară caracterului recurent și episodic –, trăsătură ce s-a văzut transformată din fundamentală în superfluă (poate chiar deranjantă) pe parcursul unui singur deceniu. Nenumărate săli de cinema dau faliment în fiecare an, producțiile cinematografice apar din ce în ce mai des direct pe diversele platforme online, dacă nu în exclusivitate, cel puțin concomitent cu lansarea în cinema-uri. Asistăm la un fenomen de bulimie culturală. Lacomi de conținut cinematografic facil, ușor de îngurgitat pe nemestecate și într-un ritm cît mai hulpav cu putință, ne îndopăm cu bucățele vizionate în cascadă, care mai apoi ne oferă materie primă pentru interminabile conversații la petreceri cu iz hipsteresc. Cultura pop a serialelor și a superproducțiilor de masă (al căror caracter tematic-repetitiv a migrat, în ultimii ani, de la statutul de tolerat la cel de dezirabil) – acest sac fără fund al recuzitei conversaționale – ne scoate din orice impas al sterilității interrelaționale. Pentru că, firește, orice produs cultural care poate fi înfulecat pe nerăsuflate se cere a fi apoi regurgitat în același ritm al excesului-devenit-modus-vivendi. Sub zodia faptei compulsive, nu ne mai permitem luxul reflecției paralizante și dătătoare de angoase existențiale. Cine termină primul tot din farfurie, metaforic vorbind, e și cel care primește dreptul de a defini gustul mîncării pentru restul invitaților la ospăț. Precum Queen în 1989, vrem totul și îl vrem acum.

Presiunea intolerabilă a extremelor

Și dacă tot am vorbit despre bulimie: de hrănit (la propriu), cum ne hrănim? Pandemia prin care trecem ne-a arătat, într-un fel, de ce sîntem capabili. Dar, făcînd abstracție de efectul catalizator al panicii din astfel de perioade, care putem spune că ne sînt, în esență, obiceiurile? Dincolo de aspectele psihologice și fiziologice ale acestei patologii care în nici un caz nu trebuie aruncată în derizoriu, bulimia la figurat – bulimia ca simptom și zeitate a timpului prezent – este un aspect greu de ignorat, dacă sîntem puțin sinceri cu noi înșine. Mîncăm orice, oricum, oricît. Banchete imperiale, acces imediat, risipă dezinvoltă. Și apoi repetir ad nauseam. Cîteodată chiar literalmente. Cînd oare în istorie a mai fost glorificat excesul într-o asemenea măsură, la o scară atît de largă?

Și totuși, curios este că pînă și atracția frugalității sfîrșește, cum-necum, într-o destrăbălare a privațiunilor. Nu putem mînca sănătos fără a ne transforma în ortorexici. Nu există tentația devierii ori posibilitatea abaterii, odată îmbrățișat absolutismul unei anumite direcții. În goana după mirajul sănătății, omul modern a ajuns o caricatură: tinere femei care, după ani întregi de Ashtanga Yoga, se trezesc într-o bună zi că își alienaseră cercul de prieteni și singura constantă din viața lor rămăseseră niște ligamente distruse iremediabil; bărbați în plină criză de vîrstă mijlocie care își fugăresc tinerețea pierdută în interminabile maratoane, numai pentru a ajunge (culmea!) mai devreme în baston; doamne respectabile care, de la înălțimea amvonului de influencer, predică virtuțile miraculoase ale curelor detox și magia dietelor lichide, dar apoi dispar subit în ceață cînd vreunul dintre adepții lor ajunge la camera de gardă.

Nici modul actual de a face și de a dezbate politica nu se sustrage acestei presiuni intolerabile a extremelor. Scena mondială este un tărîm al lipsei de moderație în care opiniile imuabile au cîștig de cauză în detrimentul oricărei nuanțări. Adepții fixațiilor și ai violenței discursive exercită o bizară fascinație asupra publicului – deseori, în mod exasperant, chiar și asupra celui inițiat. Ritualurile respectate „cu religiozitate”, preferințele bătute în cuie, rigoarea propriilor tabieturi se transformă din simple tipicuri personale – normal generatoare de simpatie – în despotice și abracadabrante colivii ale manifestărilor noastre cotidiene. Prizonieri ai pulsiunilor tribale pe care mileniile de evoluție socială nu le-au putut eradica, oamenii nu se pot descotorosi de plăcerea datului cu pumnul în masă. Pentru mulți, apartenența la un grup anume (chiar și cînd coordonatele comune sînt atît de puerile precum culorile echipei de fotbal preferate) reprezintă o necesitate fără de care propriul echilibru psihologic și chiar simțul identității individuale ar avea de suferit.

Nevoia de certitudini e explicabilă într-o lume a avalanșei de informație nefiltrată și a dinamitării reperelor altădată considerate monolitice. Viteza evoluției tehnologice și civilizaționale îți dă mereu impresia că e cu desăvîrșire imposibil să ții pasul cu schimbările care te pîndesc la orice cotitură. În mod aberant, răspunsul la excesul manifestat într-o anume direcție este taman excesul în sens opus, nicidecum moderația. Nici urmă de juste milieu-ul evocat mai devreme. Amuzant este că nimănui nu pare să-i lipsească pasiunea pentru fuga de cumpătare – iată o aversiune cu caracter general, asupra căreia toată lumea reușește să se pună de acord! Un nou prilej de disperare pentru adepții – și așa puțini – ai căii de mijloc.

Așadar, cînd observăm că întreaga cultură este una a excesului, mai putem fi îndreptățiți să ne mirăm că există chiar ipostaze ale cumpătării excesive? Poate supraviețui echilibrul fără să devină o religie? Mai este oare posibilă o cumpătare „autentică”? Am mai putea, oare, s-o recunoaștem? De fapt, la cum stau lucrurile, tare mă tem că, în curînd, nici nu vom mai ști ce înseamnă.

De aceea, propun, umil, să medităm, din cînd în cînd (și doar dacă se poate), la o etică a non-cantității. Atenție! Nu este vorba despre o etică a puținului, căci sînt destule. De asemenea, dacă fără spectrul certitudinilor chiar nu ne putem imagina existența, de ce să nu încropim și o dogmă a non-vitezei? Din nou, nu este vorba despre o dogmă a lentorii! Ar fi... necumpătat să le confundăm.

Dominic Negrici predă limbi străine la ASE și Web Culture la Comunicare. Este un centrist radical și nu-i place echilibrul decît dacă e extrem.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

 Mobilizare partiala - rusi trimisi la razboi FOTO Profimedia
Primul recrut rus care s-a predat Ucrainei în cadrul proiectului „Vreau să trăiesc”
Un tânăr de 26 de ani a devenit primul mobilizat rus în baza decretului din data de 21 septembrie care s-a predat autorităților ucrainene, relatează „Zerkalo Nedeli”.
radu hossu 1 jpg
Un brașovean transmite zilnic de pe frontul din Ucraina. Cum îi ajută pe ucraineni
Radu Hossu a renunțat la liniștea căminului pentru prezența pe linia frontului din Ucraina. Brașoveanul a strâns și peste 150.000 de euro, bani cu care a cumpărat hrană și echipamente pentru ucraineni.
preschimbare permis de conducere jpeg
Noi reguli pentru reducerea perioadei de suspendare a permisului de conducere
Dacă un proiect de lege pentru modificarea Codului rutier va fi aprobat, se vor schimba regulile după care se vor reduce, la cerere, perioadele de suspendare a dreptului de a conduce un vehicul.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.