Orașul Sud

Ștefania MIHALACHE
Publicat în Dilema Veche nr. 950 din 23 – 29 iunie 2022
image

Ar trebui să fie un oraș-port, Barcelona sau Salonic sau Cagliari, sau ceva mai mare în care să încapă nave uriașe ancorate la mal, nave de marfă sau iahturi de lux, cu lumini care sclipesc din întuneric seara și terase întinse pe faleze de cîțiva kilometri. Seara, cînd aș termina cu lucrul, aș da o raită pe faleză, m-aș opri la navele preferate, pentru că aș ști, după o vreme, cînd vin și cînd pleacă.

Ar trebui să aibă o uriașă piață de pește, unde aș merge dimineața pînă în prînz, cînd lumina soarelui e ușor lăptoasă. Aș inhala toate mirosurile de pește, de fructe de mare, de alge și toate tonurile de sărat pînă mi-aș oxigena bine creierul. M-aș uita cu poftă vizuală la toate nuanțele și formele de solzi, la toate texturile roz-roșii-portocalii de cruste, la toate spinările alunecoase, la toate mustățile și înotătoarele deschise în evantai prin care poți vedea peisaje de mare adîncime. Iar piața asta trebuie să aibă și măsline de toate felurile, tarabe uriașe de măsline, maronii, negre ca niște gîndaci fabuloși, roșiatice ca o specie rară de furnici, verzi-jad și verde-ocru, și tarabe uriașe de icre negre, roșii sau albe, bile și mărgele de toate formele și mărimile printre care să se ivească lămîi întregi sau felii.

Iar piața asta să se deschidă puțin în portul Brăila din interbelic și opulența lui de atunci, să se închidă apoi și eu să ies din piața de pește și să pornesc spre oraș pe străduțe urcătoare, cu clădiri vechi, balcoane pline de flori și rufe puse la uscat, mici cafenele elegante italienești, alături de tarabe copleșite de munți de condimente din toate zonele lumii.

Mă uit mai atent la orașul-port și el devine peninsulă. De ambele părți apune un soare roșu și marea nu mai este doar în față, necuprinsă, ci în ambele părți: și la stînga, și la dreapta. Orice ai alege, nu ai cum să pierzi. Oriunde te-ai întoarce, tot paradis este. Pe maluri cresc pomi cu rodii, iar în pomi se află, în același timp, și fructe, și flori. 

De aici se alunecă ușor spre faleza Bosforului. Nu doar faleze, ci și poduri. Stînd pe pod în noapte, să auzi apa izbindu-se cvasi-tăcut de piciorul de piatră al podului și larma de pe mal, de pe terase, să zumzăie făcînd luminițele mai intense sau mai pale.

Bosforul se deschide în Dunăre tot într-o noapte de vară. Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos. În spate, pe scena Festivalului „Hariclea Darclée“, cîntă soprana Mariana Nicolesco. În ziua următoare, spre prînz, aș sta pe o terasă-vaporaș, tot pe Dunăre, la Giurgiu, așteptînd un borș de pește. Ar fi ușor înnorat, ar bate vîntul de vară care face Dunărea ușor tulbure, ușor gri, dar apoi, pînă ar veni ciorba, ar ieși din nou și soarele, iar Dunărea ar căpăta o culoare verde deschis spre galben și ar trebui să te concentrezi foarte bine ca să-i observi curgerea. Într-o zi mai ocupată, m-aș opri cîteva minute în Delta Neajlovului, aș savura fiecare ochi de baltă prefigurat printre straturi de frunze din cîteva anotimpuri, pe care le-aș foșni căutînd observatorul de păsări, închipuindu-mi-l în mijlocul discret al bălților. 

M-aș muta apoi, pentru cafea, la doi pași, într-o piațetă din orașul Carloforte, insula San Pietro, arhipelagul Sulcis, Sardinia. Aș bea un espresso dublu sub cerul albastru-sticlă, perfect nemișcat, unde locuitorii vorbesc tabarchina. M-aș întoarce, pe jos, pe strada Republicii din Brăila, prăfoasă, cu macadamul spart și fîntîni arteziene secate, încremenită în căldură, dar aș coti la un moment bine ales, pe sub pasaj, pe strada Republicii din Brăila mai tînără cu 30 de ani, cu macadamul întreg și stropit cu apă ca să se răcorească, cu artezienele trimițîndu-și coloanele vesele spre cer, m-aș opri la automatul de înghețată cu ciocolată și vanilie, aș savura-o pe nerăsuflate – căci nu poți sta foarte mult sub pasaj –, m-aș opri și cîțiva pași mai încolo și aș bea o bragă, ținută în niște jgheaburi metalice în care plutesc mini-banchize.

De aici, aș ieși la suprafață, din strada Republicii aș coti spre Mărășești, aș trece pe lîngă porțile proaspăt vopsite în bronz care scînteiază în soarele puternic de prînz, pînă pe alte străduțe prăfoase și fierbinți, pe umbrosul Bulevard Carol, și mai departe pe toate străduțele care duc în orașul Sud, unde și pavajul e mai subțire și tresare a Dunăre, a mare, a sare și a pește, unde există măcar o casă splendidă din interbelic, cu tencuiala căzută și miros muced și unde măcar o voce strigă „Fiare vechi, / Fiare vechi looom“ în tabarchină.

Ștefania Mihalache este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Cronica Akasha, Editura Nemira, Colecția „Vorpal”, 2021.

Foto: historia.ro

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

HIstoria.ro

image
Nașterea Partidului Țărănesc, în tranșeele de la Mărășești
În Primul Război Mondial, Mihalache se înscrie voluntar ca ofiţer în rezervă și se remarcă prin curaj și prin vitejie peste tot, dar mai cu seamă la Mărășești. Regele Ferdinand însuși îi prinde în piept ordinul „Mihai Viteazul“ pentru faptele sale de eroism.
image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.