Orașul mare și frumusețea de dincolo de frumusețe

Ştefan GHENCIULESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 924 din 23 decembrie 2021 – 5 ianuarie 2022
Orașul mare și frumusețea de dincolo de frumusețe jpeg

Veneția și Florența sînt frumoase. Parisul la fel, dar nu peste tot. Și are tot felul de cartiere, știți dumneavoastră, de nu crezi că ești în Europa. Londra are locuri frumoase, dar și multe urîte. Roma, ce să zic, monumente, frumos, dar care arată cam părăsite. Și e așa, cum să zic, amestecat, vechi cu nou peste tot, nu e adunată partea frumoasă la un loc. Berlinul e urît. Și la Bruxelles e cam urît, să știți, în afară de Piața Mare și de un cartier-două. Domnule, dar orășelele acelea nemțești unde lingi pe jos de curat ce e și cu toate casele acelea vechi făcute ca noi, și cu mușcatele la ferestre, sînt o nebunie.

Cam așa spunem mulți dintre noi. Ei da, știu, sînt răutăcios și nedrept. Pentru că ar trebui să fii foarte prost sau insensibil ca să nu fii vrăjit de orașe istorice mici și prezervate și să nu tînjești după ordine, armonie, liniște, mai ales în vacanță. Și mai ales cînd vii din talmeș-balmeșul agresiv pe care ți-l oferă cam orice oraș din România. Dacă însă vă recunoașteți în aproape toate cele pe care le-am scris mai sus, înseamnă că faceți parte dintr-o categorie foarte largă, care are încă probleme cu orașul mare. Nu sînteți deloc izolat(ă), vă țin companie mulți oameni iluștri. Dacă Samuel Johnson scria în secolul al XVII-lea că oamenii ce s-au săturat de Londra s-au săturat de viață, explozia urbană din secolul al XIX-lea (un salt de scară poate încă mai puternic decît trecerea de la orașul de secol XIX la metropola contemporană) i-a speriat și înfuriat pe foarte mulți. De la Thoreau la Ruskin, la intelectuali pentru care și astăzi orașul mare e sinonim cu răul, lipsa de identitate și de moralitate, lista e enormă. Chiar și pentru entuziaștii metropolei, fascinația se îmbină cu dezgustul, ce-i drept, justificat în multe privințe.

Și la noi, entuziasmul lui Ienăchiță Văcărescu pentru Viena, urmat de dragostea profundă a tuturor generațiilor următoare pentru Paris și de elanul modernizator care a dus la cvasi-dispariția orașelor vechi din România extracarpatică a lăsat loc unei reacții destul de violente și de răspîndite a unei categorii care vedea în orașul nou negarea profundă a tot ce era bun, frumos și „național” în cultura autohtonă a locuirii. Iorga e aici într-o poziție de frunte. Ura lui pentru modernismul interbelic, dar și pentru New York, pe care îl vedea drept model negativ principal, a fost profundă și exprimată frecvent.

Bun, trebuie totuși să recunoaștem că trăim azi într-un fel de criză urbană perpetuă și că orașele contemporane (și nu doar la noi) par de multe ori construite împotriva locuitorilor lor. Chiar și în cele mai plăcute dintre ele, ansamblurile sau clădirile valoroase – vechi sau noi – sînt mai degrabă fragmente într-o mare de construcții și spații care sînt în cel mai bun caz banale și de obicei cam urîte și rele.

Aici ar fi însă de spus mai multe lucruri. Primul e banal, dar complet uitat. Orașele istorice extrem de bine prezervate, așa cum le vedem astăzi, arată foarte diferit de cum erau în momentul lor de glorie. Nu doar că străzile erau fluvii de gunoaie și dejecții, dar și oamenii trăiau claie peste grămadă și în condiții pe care azi ne e practic imposibil să ni le imaginăm. De altfel, starea proastă – și voi reveni asupra acestei chestiuni –a fost întotdeauna unul din argumentele principale pentru marile operații de transformare (a se citi și de distrugere).

Astăzi, cînd au devenit perfecte, și-au pierdut însă și cea mai mare parte a energiei. E un fel de ecuație istorică implacabilă aici: prezervarea este cam întotdeauna legată de o stagnare istorică, urmată de două fenomene intens legate: pe de o parte, muzeificarea, care a înghețat schimbările și a transformat compoziția socială și funcțională. Azi, în aceste centre locuiește foarte puțină lume, iar cine locuiește e de obicei bogat, ceea ce nu era deloc cazul înainte. Chiar dacă în orice oraș, de la Ur și Uruk încoace, trăiau oameni de tot felul și erau cartiere bogate și sărace, azi zonele centrale și în unele cazuri întreg orașul devin inaccesibile. Sînt cazuri extreme, cum e San Francisco, de pildă, unde deja pînă și clasa de mijloc e obligată să se mute la periferie, dar și unele în plină evoluție (în România, iată, Clujul).

Se pare că marea majoritate dintre noi are nevoie de o stare bună și foarte bună a clădirilor și cartierelor pentru a le valoriza estetic. Stare proastă egal urîțenie în imaginarul nostru, chiar și pentru cea mai frumoasă clădire. Ca turistul să se simtă bine e nevoie de o unitate care să nege orice discrepanțe, de o imagine de vechi, dar de imaginea unui vechi care să arate ca nou. De o imagine care, în fond, urmărește să nege însăși istoria care a produs aceste locuri, care a așezat strat peste strat, uneori în mod profund conflictual. Avem nevoie, dată fiind profunda nemulțumire față de locurile mai degrabă recente în care trăim, să ne plimbăm în spații bine delimitate, care să tacă și să elimine conflictele (cel puțin cele aparente) și care, dacă se poate, să ofere confortul modern concomitent cu ascunderea modernității. Trebuie să fie drăguțe și omogene. Orașul de poveste cu zîne și, de fapt, invenția modernă care a dat formă acestui vis, Disneyland-ul, devin modelele pentru acțiunea asupra orașului istoric.

Nu, nu propun să nu se restaureze case și nici acceptarea distrugerilor, și nici ruina ca model.  Însă acceptarea contradicțiilor, a efectelor timpului, a poveștilor unui loc înseamnă, cred, cu adevărat, acceptare și respect pentru istorie. În acest sens, suprapunerea la Roma în cadrul aceleiași clădiri a straturilor ruinelor imperiale, de Ev Mediu timpuriu, baroce și de anii 1950, și în care mai locuiesc și azi oameni, care își mai atârnă rufele la geam, nu e „unitară”, dar autentică și vie, și, cred, frumoasă, la modul cel mai profund.

p11 jos e cojocaru 1 jpg jpeg

În România, atracția „curățirii” de care vorbeam mai sus pare mai puternică decît în alte părți – și e vorba de rădăcini istorice mai vechi sau mai recente aici. Dacă ne gîndim la clădiri ceva mai vechi, frumos la români înseamnă curat, adică în stare bună și arătînd ca nou. Frumoasă e spoiala peste piatra naturală de pe o casă veche, și nu piatra naturală arătîndu-și trecerea anilor. Înseamnă pavaje noi cu pișcoturi de gresie în locul pietrelor de caldarîm originare, înseamnă polistirenizarea care rade detaliile arhitecturale, uneori și alterarea ireversibilă a substanței istorice originare în detrimentul înnoirii. „A făcut frumos” și „a făcut curat” au devenit simboluri ale acțiunii gospodărești temeinice și, de multe ori, profund distructive. În general, la noi păstrarea și punerea în valoare a vechiului autentic au o valoare identitară mai mică decît recuperarea și, de fapt, reinventarea stilistică. La noi, conservatorism urban și arhitectural nu înseamnă atît prezervare, cît reinventarea cît mai ornamentată și mai pompoasă a unor imagini tradiționale. Astfel se explică și de ce, în timp ce bisericile vechi sînt lăsate în paragină sau mutilate, construirea pe bani mulți a catedralelor „în stil național”, inclusiv a celei mai noi și mai mari dintre toate, se bucură de atîta apreciere.

Revenind la urban, cred că problema este trecerea de la acceptarea orașului mare drept un rău inevitabil la împăcarea cu acesta; la acceptarea amestecului și a contradicțiilor, și la conștientizarea frumuseții cea de dincolo de frumusețe, înțelegînd prin aceasta recunoașterea valorii culturale a acumulării de energii și de viață pe care nu ne-o poate da decît metropola. Ceea ce nu înseamnă să ne predăm în fața urîtului și a banalității, a segregării, a poluării și condițiilor proaste de viață. Înseamnă însă să acceptăm că nu sîntem doar victime, ci și actori ai dezvoltării urbane. E deja un clișeu observația că, de exemplu în trafic, nici un șofer nu conștientizează că nu este doar victimă, ci și producător al ambuteiajului. Sau că, dacă rămînem la mobilitate, farmecul și calitatea vieții din orașele în care ne place să călătorim vin la pachet cu limitarea unor lucruri care ni se par sfinte – cum ar fi dragostea față de mașina personală și respingerea viscerală a schimbării paradigmei de mobilitate. După cum și vandalii sîntem și noi, cînd închidem strict partea noastră de balcon și așa cum vrem, cînd valorile civice și imaginea arhitecturală pierd întotdeauna în fața interesului personal de moment. Pentru aceasta, nu trebuie să devenim cu toții mai degrabă fani ai metropolei – deși eu, unul, recunosc că m-a încîntat Veneția, dar că iubesc și revin obsesiv la Berlin și Bruxelles, că mi-ar plăcea să locuiesc acolo și că, în România, nu mă pot gîndi să părăsesc acest oraș din ce în ce mai agresiv și neplăcut care este Bucureștiul. Însă chiar cred că trebuie să ne imaginăm măcar din cînd în cînd drept cetățeni ai orașului (sau satului) nostru decît ai statului, să ne cerem la fel de entuziast drepturile locale precum cele generale și să încercăm să vedem cum ne putem transforma împreună în ceva mai bun. Dincolo de mari clădiri și ansambluri, aceasta este, de fapt, și istoria dintotdeauna a orașelor de orice fel: acceptarea și celebrarea diferențelor, gestionarea crizelor, viziunile responsabile și echilibrul între iubire și exasperare. 

Ștefan Ghenciulescu este arhitect, profesor și redactor-șef al revistei Zeppelin.

Foto: E. Cojocaru

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Burleanu
Salariul uriaș al lui Burleanu de la FRF sfidează orice bun-simț: „E cel mai bine plătit om din fotbalul românesc”
Fostul internațional Florin Prunea a vorbit despre salariul lui Răzvan Burleanu, președintele FRF.
Pavel Pchelnikov webp
Încă o moarte suspectă în Rusia. Director din Căile Ferate Ruse, găsit împușcat pe balcon
Un alt director rus de top a fost găsit mort într-un caz suspect de „sinucidere". Pavel Pchelnikov, în vârstă de 52 de ani, director al al unei companii subsidiare a Căilor Ferate Ruse, a fost găsit mort cu o rană de glonț pe balconul locuinței sale din Moscova.
Casa de Cultură Alexandru Arșinel Arhiva Primăriei jpg
Moartea lui Alexandru Arșinel îndoliază Dolhasca natală. „Actorul venea la casa părintească” VIDEO
Casa de Cultură din Dolhasca, orășelul din Suceava în care s-a născut actorul Alexandru Arșinel, poartă numele acestuia. Edilii din Dolhasca își amintesc de vizitele maestrului care venea adeseori la casa părintească.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.