Orașele unui viitor relativ apropiat
Vor semăna destul de mult cu cele de astăzi. Asta, desigur, dacă nu ne aruncăm în aer sau continuăm să dezvoltăm cu sîrg criza climatică (care nu, chiar nu e o invenție cripto-comunistă sau o conspirație perfidă), caz în care se vor împlini distopii de tip Mad Max, în care civilizația și orașele dispar. Bine, ele poate vor renaște: în Mad Max 3 (1985), apare un oraș condus de o Tina Turner foarte rea – Aunty Entity. Un oraș mic și sălbatic, ce-i drept, dar un oraș, cu comerț, diversitate, o cultură proprie.
Predicțiile au darul de-a deveni invariabil ridicole după ce trec niște decenii. Orice proiecție de viitor nu poate decît extrapola de la prezent și va fi în mod inevitabil contrazisă de evoluții imposibil de ghicit. Totuși, într-un scenariu non-apocaliptic, privind la ultimii 200 de ani –perioada cu cele mai demente schimbări din istoria urbanității – și la natura umană, în general, eu, unul, cred că orașele de mîine vor păstra mult din substanța și modul de funcționare al celor de azi.
Nu vom vedea curînd acel icon clișeistic, mașina zburătoare. De fapt, o mașină pe stradă combinată cu un lift funcționează foarte bine și, în general, nu produce mult rău cînd se strică. O mașină zburătoare e super-cool, pînă ți se oprește motorul în aer. Vom vedea însă, cred, cum revin, în variante reinventate și hipertehnologizate, invenții ale trecutului. În anii 1950-60, lumea diviniza mașina individuală și suburbia de tip american (în România încă o mai facem); viitorul firesc părea a fi, desigur, tot mașina individuală, dar în aer. Iată că, în orașele mai inteligente de astăzi, ultimul răcnet în materie de transport sînt cîteva invenții vechi: metroul, dar și tramvaiul – eficient, ecologic, prietenos – și, desigur, bicicleta.
Dacă ne referim la clădiri și spații, firescul folosirii, identitatea culturală esențială și conservatorismul speciei noastre au dus la depășirea etapei postbelice de distrugere entuziastă a ceea ce era vechi și la un val de păstrare și protejare. Și nu e vorba doar de monumente prețioase, ci de milioane de case, fabrici etc., un patrimoniu modest, dar care ajunge să fie cel mai căutat spațiu domestic.
Această nouă mentalitate este și cea cu adevărat sustenabilă, pentru că clădirea cea mai ecologică e una veche, pe care nu o dărîmi, ci o aduci la zi. De fapt, creșterea ce pornește de la ceea ce există deja e o constanță a urbanității. În Europa, dar nu numai, avem peste tot bulevarde care au fost odată străzi sau drumuri romane sau medievale. Chiar și într-un oraș relativ nou ca Bucureștiul, găsim urme discrete ale trecutului, de la fundații mult mai vechi decît casele de deasupra la trasee de străzi. Iar omul de azi, lipit de telefonul mobil sau care lucrează de oriunde pe laptop, pare că își dorește tot străzi normale, piețe publice, parcuri, cartiere la scară umană, vecini.
În perioada modernă, noile tehnologii care au explodat deja în perioada interbelică au determinat, ce-i drept, și noi expresii arhitecturale. Însă societatea a acceptat cu drag betonul, fierul, încălzirea centrală și, de curînd, digitalizarea inclusiv a frigiderului și ușii de la intrare, însă, spre disperarea arhitecților, le-a îmbrăcat tot în haine vechi. Extrapolînd, poate că locuințele viitorului vor fi construite din cîmpuri de forță și raze laser, dar majoritatea lor tot ca niște viluțe de secol XVII-XVIII-XIX sau ca niște combinații retro ale tuturor acestor epoci vor încerca să arate.
Probabil că și orașele viitorului vor fi caracterizate de stratificare și co-prezență. Oamenii și poate și roboții se vor plimba în continuare pe stradă, iar case, muzee vechi vor conviețui cu clădirile noi, dintre care unele vor fi absolut convențional-clasice, iar altele cu adevărat în forme și ipostaze pe care încă nu ni le imaginăm. Eu, unul, de-abia aștept.
Marile îngrijorări se leagă însă de fenomene globale a căror scară și al căror impact încă nu le percepem. De exemplu, explozia urbană mănîncă tot – terenuri agricole și naturale, așezări vechi etc. Cum vom gestiona această creștere, astfel încît să mai rămînă și altceva decît ciorba actuală a periferiei, extinsă la scară globală, nici oraș, nici sat, nici natură? Și cum vom echilibra puțin tendințele actuale, în care zonele mai centrale sau doar mai bune devin teritorii ale elitelor, în timp ce restul societății e împinsă către periferie?
Apoi, deja de ceva vreme, creșterea urbană principală nu se mai întîmplă în vechile focare ale modernității, ci în lumea în dezvoltare. Megalopolis-urile de zeci de milioane de locuitori se întind acum în Africa, America de Sud și Asia, și, în majoritatea lor, sînt un amestec de enclave prospere și de zone imense, în care oamenii trăiesc în condiții îngrozitoare. Criza climatică acutizează aceste probleme, transformînd aceste teritorii în unele unde nu prea va mai fi de trăit. Inechitatea deja prezentă între lumea mai dezvoltată și restul planetei va deveni o chestiune de viață și de moarte. Iar migrația globală, pe care mulți dintre noi o percepem încă ideologic-conservator, în termeni de ciocnire a culturilor, va deveni un val de neoprit.
Soluția, desigur, nu stă în izolare și ziduri. Vom reuși poate să gîndim în termeni de echitate globală, de incluziune, solidaritate și echilibru; dacă nu, modele pesimiste din alt film, și anume Blade Runner, vor părea utopii fericite.
Ștefan Ghenciulescu este arhitect și redactor-șef al revistei Zeppelin.
Foto: flickr
