Opulenţă şi mizerie: bară la bară

Îl iei pe 41 pînă la capăt. De acolo, o maşină pînă la aeroportul Otopeni unde aştepţi autobuzul 301. Şi mergi, din nou, tot pînă la capăt. Pînă la Băneasa S.A. Treci de Grădina Zoologică, de Restaurant Băneasa (din care a rămas doar o plăcuţă ruginită cu numele staţiei), treci de staţia "Facultativa". Băneasa S.A. Cobori. Singura "rată" spre zona rezidenţială: 167, mijlocul de transport al celor care muncesc în vilele de lux. Majoritatea sînt femei. Schimbă impresii despre patroni, îşi povestesc una alteia ce şi-a mai luat şeful sau şefa, unde au mai mers, ce au mai făcut, lăudîndu-se astfel prin angajatorii lor. Cu cît şefii le sînt mai prosperi, mai "şmecheri", cu atît urcă şi ele pe scara ierarhică. Băneasa era mai demult punctul de socializare al bucureştenilor la final de săptămînă, porţia de aer curat şi iarbă verde şi impresia de excursie la pădure. Însemna Grădina Zoologică, mirosul de animale, mirosul de pămînt, grătarele, mititeii pe cartoane mustind de ulei prăjit şi muştar lichid. Acum mergi cu 167 pe un drum veşnic în şantier. Este cald şi praf şi o mizerie delimitată de o parte şi de alta de gardurile înalte şi semitransparente ale unui paradis imobiliar. Dincolo de colbul drumului se înalţă cartierele rezidenţiale, vile somptuoase, microclimatul oamenilor cu bani. Pentru că, azi, "stau în Băneasa" este o declaraţie de avere. Investiţiile au dezvoltat cartierele rezidenţiale într-un peisaj contrastant, luxul fiind aici vecin, gard în gard, cu mizeria. Pentru a-şi scoate cît mai rapid banii, cartierele au fost date în folosinţă într-un ritm accelerat, care nu a permis dezvoltarea zonei în totalitate, cartierele luxoase fiind izolate de exterior: tot ce nu intră sub parametrul "orăşelelor" e lăsat în paragină, ochii rezidenţilor fiind oblojiţi de ce se întîmplă în afară prin paravane opace. Alpha Ville Rogi şoferul ratei să oprească la Alpha Ville. Unul dintre cartierele de lux din Băneasa. La intrare trebuie să te legitimezi. Vorbeşti cu portarul, îi spui cine eşti, la cine mergi (ai invitaţie?) şi în ce scop faci vizita. Te simţi ca la graniţa cu străinătatea în aşteptarea vizei. De vreme ce eşti acceptat şi treci de gardul de fier, îţi dai seama că locul e un fel de străinătate, tot ce există dincolo de realitatea prăfuită şi mizeră din care vii e străin de România. Nu recunoşti nici liniştea, nici curăţenia, nici adierea de civilizaţie. Un singur însemn, un steag mare şi patriotic care flutură pe ghereta paznicului, menţine identitatea. În rest... Vile cochete, pavaj discret din cărămidă rozalie, fin tăiată şi perfect îmbinată, gărduleţe minione, de lemn, lăcuite, peste care se revarsă valuri de verdeaţă şi flori. Grădinile sînt însă mici (pămîntul fiind foarte scump) şi îndesate, concepute mai ales de grădinari specializaţi. "Nu vrem să dăm greş, chiar dacă de multe ori şi nouă ne place să lucrăm în grădină. E prea mică totuşi ca să ne permitem luxul de a greşi..." De altfel, şi casele stau cam "bot în bot", din unele poţi chiar vedea ce se întîmplă în casa vecinului. "Intimitatea e şi ea o problemă" - îmi spune un rezident - "dar să ai casa ta e infinit mai bine decît să stai, chiar şi într-un apartament de lux, la bloc." Intimitate nu există nici la bloc, iar aici, de bine de rău, îţi permiţi să ai un petic de grădină, dacă nu mai mult. "Am vrut să ne facem piscină" - mi se plînge altcineva, "dar ne-am dat seama că ar ocupa toată curtea". Soluţia? O piscină gonflabilă (de vreo mie de euro), dar una de "fiţe", cu jacuzzi, încălzire etc... Practică, pînă la urmă, o soluţie la problema spaţiului. Şi, fără nici o ironie - chiar dacă ar suna aşa minţilor tentate să gîndească: ce bine ar fi să am şi eu necazurile lor -, aflu că pînă şi locuitorii paradisului chiar au probleme "locative". Penele de curent. Multe şi dese. "De cînd ne-am mutat, adică de vreo doi ani, nu există zi să nu pice curentul sau să nu fluctueze, ceea ce ne strică aparatura electrică." Iar aici electricitatea e sfîntă. Apa, căldura, totul funcţionează pe bază de centrală electrică. Cînd pică aşadar curentul, se opresc apa, căldura şi "aragazul", mulţi folosind cuptoare electrice. Canalizarea nu e nici ea punctul forte al paradisului imperfect. La fiecare ploaie mai serioasă, subsolurile clădirilor se inundă, grădinile se transformă în adevărate mlaştini şi totul se termină cu o depresie în masă. Vorbind de depresii, ultima la modă este poluarea fonică. Pentru că, de cînd cu redeschiderea aeroportului Băneasa, din jumătate în jumătate de oră, un mini cutremur pune stăpînire pe viluţele de lux. Începe cu un huruit care se accelerează, cuprinde pereţii, zguduie podelele, avioanele trecînd atît de aproape de case încît, după cum se amuză cineva, poţi să-ţi faci bezele cu pasagerii. Turnul de fildeş? În rest, totul e bine. Dacă se opreşte curentul, rezidenţii trăiesc ca în "epoca de piatră". Dacă plouă, se transformă în refugiaţi. Dacă stau prost cu nervii, o iau razna din cauza zgomotului avioanelor. Sînt izolaţi, singura modalitate de a intra în contact cu civilizaţia fiind maşina personală. De care nimeni nu duce lipsă, însă... "traficul e infernal". Se circulă bară la bară, uneori aştepţi şi jumătate de oră doar ca să traversezi strada (fiind în construcţie, nu există trotuare, semafoare sau treceri de pietoni). Din cauza traficului, mulţi rezidenţi din Băneasa preferă să meargă cu maşina doar pînă la Pipera, unde o parchează, continuîndu-şi drumul cu metroul. În rest, totul e bine. Deşi nici aer prea curat nu pot spune că respiră. "Sîntem oarecum izolaţi de praful de afară, dar nu într-atît încît să poţi ieşi în zori să tragi oxigen în piept. Mai sînt şi avioanele... care numai ecologice nu pot fi..." Un turn de fildeş, unde te simţi bine cît timp nu eşti obligat să iei contact cu exteriorul. Dacă îl părăseşti, reintri în normalitatea ţării tale, dacă n-ai maşină, n-ai ce căuta aici. N-ai face decît s-o iei la picior prin praf, sperînd să treacă vreo rată să te scoată măcar la 301. Dacă speranţa e deşartă, faci drumul pînă în staţia autobuzului într-o oră de mers pe un drum desfundat, strecurîndu-te pe lîngă gardurile elegante, printre maşinile scumpe şi haitele de cîini. Un drum în care simţi din plin contrastul. Opulenţă şi mizerie. Bară la bară.