Operațiuni militare speciale și pace
După ce Putin a interzis cuvîntul „război“ în mass-media rusești, redactorul-șef al unei gazete de opoziție a spus, oftînd trist, că dacă cineva o să vrea să scoată zilele astea o nouă ediție a capodoperei lui Lev Tolstoi, va trebui să o intituleze chiar așa, Operațiune militară specială și pace.
Întemeietorii Europei, vechii greci și, după ei, romanii, considerau că războiul este una dintre cele mai înalte și respectabile îndeletniciri ale omului. Războiul era starea firească pe atunci, iar pacea era o stare de excepție. Astăzi, războiul este unanim socotit o nenorocire care trebuie evitată cu orice preț; se spune că nu există pe lume nici o justificare pentru război. Pe măsură ce cultura europeană s-a constituit în toată complexitatea ei, războiul a fost evacuat pas cu pas din sfera deplinei normalități în sfera anomaliilor, devenind cea mai respingătoare și condamnabilă dintre acestea. Dacă cultura antică era o cultură a războiului, cultura europeană contemporană este o cultură a păcii. Procesul acesta de pacificare coincide, cum spuneam, cu procesul de constituire și dezvoltare a culturii europene și are ca vector decisiv creștinismul. Umanismul renascentist și iluminismul post-renascentist – ele însele reacții complexe ale intelectului omenesc la creștinism, reacții deloc de simplă respingere, cum spun ignarii – au mers simultan cu dezvoltarea științelor și cu progresul uluitor al tehnologiilor. Interesant este că dezvoltarea științelor și progresul tehnologiilor au avut ca efect, printre altele, desigur, perfecționarea armelor în sensul creșterii puterii lor de distrugere. În antichitate, războiul era un contact fizic violent. Combatanții se priveau în ochi, simțeau sîngele celuilalt amestecat cu sîngele propriu pe piele, își auzeau respirația gîfîită, simțeau în pori frica celuilalt și inevitabil se opreau cînd ajungeau la capătul puterii fizice. În vremea științei și tehnologiei de vîrf, războiul a devenit un joc cu joystick – combatanții sînt departe de victime, de cele mai multe ori nu le văd și sînt tot mai protejați. Iar distanța dintre combatanți este direct proporțională cu forța de distrugere a armelor lor.
Cultura păcii înflorește într-o vreme în care tehnologia războiului a ajuns la un nivel inimaginabil. Vechea vorbă după care dacă vrei pace e bine să te pregătești de război este dovedită recurent. Multă lume inteligentă crede că tocmai puterea colosală a armelor pe care le avem ne oprește să facem război – ne e frică să nu ne distrugem cu totul. Teoria asta ține pînă cînd un nebun începe, totuși, războiul și toți ceilalți, „actori“ în teoria armelor nimicitoare care te opresc de la război, rămîn derutați. Ce să facă? Să răspundă cu război războiului, parcă le e frică. Și de nebun, și de escaladare. Să răspundă cu pace războiului? E stupid. De altfel, cea mai interesantă trăsătură a culturii păcii este că, în interiorul ei, pacifismul e imposibil. Sau, în fine, doar ridicol.
Dosarul acesta pune problema războiului, așa cum ar putea să și-o pună un continent obișnuit cu pacea, dar care odată, demult, nu știa să trăiască altfel decît în război.
