Omul invizibil
Tocmai am avut o conferință video în care am fost singura căreia nu îi mergea microfonul. Ce exerciţiu sublim al umilinţei! Toată lumea şi-a prezentat realizările, presărate de întreruperi şi glumiţe, eu nu puteam decît să zîmbesc şi să gesticulez. Lumea era deja angajată în discuţie şi eu nu puteam să vorbesc, aşa că am fost destul de nebăgată în seamă, întrebată din cînd în cînd ce părere am, dar pentru că dura prea mult să mă exprim (trebuia să tastez), deja se trecea la alt subiect şi cei cu voce au condus, pe bună dreptate, discuţia. Vi se pare familiar? Oare de cîte ori sîntem sau putem să ne punem în postura celor fără glas?
În vremurile actuale, omului care stă deoparte, invizibil, decent, reţinut, timid sau pur şi simplu celui care nu îşi manifestă dorinţa de a se impune nu i se acordă nici un fel de importanţă. Ba mai mult chiar, e suspect de-a dreptul. Oare analizează ce spunem? Oare ce e în mintea lui? E nepăsător? E bolnav? I-a „mîncat pisica limba“ (cum spune englezul)? Ce o fi avînd de ascuns? Sau e pur şi simplu invizibil. Dacă facem cu toţii un efort de memorie şi omenie, ne aducem aminte de astfel de personaje care s-au situat în cadrul secundar al peliculei vieţii noastre: e fata care aduce cafele, femeia care şterge mesele, sînt cerşetorii care nu cerşesc, muncitorii care nu urlă şi nu sudează, elevii care nu ridică mîna, păsările care nu cîntă. Uneori ne frapează că îi ştim bine pe aceştia şi, puşi într-un anumit context (la o şedinţă, de pildă), deşi extrem de capabili, nu spun nimic.
Unde au fost aceia la lecţiile despre încrederea în sine şi vorbitul în public? Cum de nu au drept model personajele din filmele americane care spun ce gîndesc de parcă s-ar fi gîndit de mult la ce vor spune? Ca educator, am avut întotdeauna dilema dezvoltării încrederii în sine la copii, ca şi dilema libertăţii lor, de altfel. Nu aş şti nici acum să spun exact unde sînt limitele bunului-simţ şi ale exprimării libere. E un domeniu foarte ceţos: acceptăm să fim întrebaţi cum se fac copiii şi de ce e cerul albastru, dar poate ne e greu cu întrebări şi remarci de tipul: De ce nu pot fi primul tot timpul? Pot veni la tine acasă azi? E un lucru sigur că încrederea în sine trebuie să crească odată cu autocenzura şi bunul-simţ, dar cum se face asta concret nu aş ști să spun.
Aş reveni însă la omul nostru, care aparent nu are atîta încredere în sine încît să vorbească tare sau să îşi prezinte succesele. E posibil ca el să nu fie cel mai cîştigat la interviurile la muncă, însă aş vrea să îi mulţumesc pentru că ne înfăţişează o altă perspectivă. În primul rînd, el are ocazia să asculte. Cu microfonul tăiat şi din poziţia de martor, el înţelege lucrurile obiectiv, cu răbdare şi timp de reflecţie. Nu sare să rezolve situaţia imediat, ci aşteaptă şi le acordă altora atenţia cuvenită. Personajele principale nu ar exista fără reflecţia şi interacţiunea cu secundarul şi figurantul. E atît de uşor să credem că sîntem personajele principale în viaţa asta! Însă reuşita omului invizibil este de a înțelege că sîntem doar martori la viaţă şi că ea se întîmplă fără prea multe intervenţii şi vociferări.
O a doua perspectivă pe care ne-o aduce omul invizibil şi tăcut e viziunea noului permanent. După cum s-a demonstrat şi s-a constatat în repetate rînduri, cu cît ne obişnuim cu ceva – casă, soţ, loc de muncă –, cu atît acela ne devine atît de familiar încît putem să îl murdărim şi să îl terfelim în funcţie de toanele noastre de moment. Decenţa o păstrăm doar faţă de necunoscut. Privind din unghiul opus, dacă sîntem reţinuţi înseamnă că am reuşit performanţa de a lua tot timpul distanţă faţă de casă, soţ, loc de muncă. Atunci cînd am interacţiona cu ele, am vedea unicitatea clipei, totul fiind ca proaspăt, nou, luat de la capăt.
În fine, o ultimă idee pe care o aduce prezenţa discretă a unui om este trimiterea la conceptul misterios de „smerenie“. Arhaică şi respinsă de moda veacului, fiind acompaniată în cîmp lexical de „sutană“, „patrafir“, „catehism“ şi „desfrînare“, smerenia este demodată şi revelatoare în acelaşi timp. Cum altfel s-ar exprima gîndul de conştientizare a propriei micimi în faţa a tot ce este văzut şi nevăzut? Cum altfel ne-am putea veni în fire şi ne-am aduce aminte că sîntem finiţi, că avem în proporţie mare tot felul de nevoi nejustificate, de tristeţi stupide, de invidii şi grandomanii? Deşi uneori e confundată cu o modestie necăjită şi cenuşie, smerenia poate fi de mare ajutor tocmai în vremuri tulburi: ea aduce confort şi consolare pentru că atunci cînd nu avem orgoliu, el nu poate fi rănit.
Nu ştiu să fiu un om invizibil. Şedinţa video fără microfon a fost un prilej de frustrare şi sentimente de incompetenţă. Am fost elevul care a ridicat mereu mîna, găsesc mereu ceva de spus, de criticat sau slăvit, ţin la părerile mele şi, dacă se întîmplă să şterg masa sau să aduc cafele, mă asigur că toată lumea a remarcat acest fapt. Sigur, toate acestea ţin de personalitatea fiecăruia. Cu toate acestea, am putea găsi uneori spaţiul să tăcem şi să fim personajele figurante? Cînd şi unde aţi vrea să încercaţi acest exerciţiu? Cu cine? E extrem de greu să fii smerit cînd nici nu înţelegi exact ce vrea să spună acest cuvînt, dar trebuie să fie ceva tare frumos…
Diana Elena Neagu este psiholog.
