Olimpicii, fuga creierelor şi şcoala românească

Fost olimpic internaţional la matematică la începutul anilor '70, m-am ocupat încă din studenţie de pregătirea copiilor dotaţi, în vederea concursurilor şcolare de matematică numite, după o terminologie împrumutată din Rusia sovietică a anilor '50, olimpiade de matematică. În treacăt fie spus, România a iniţiat olimpiadele internaţionale de matematică în 1959, după care s-au inspirat şi celelalte discipline, iar termenul olympiads a fost inventat, dintr-o greşeală de traducere, de către organizatorii români de atunci; el este azi acceptat unanim (în limba engleză termenul corect este olympics). Din 2001, sînt coordonator al olimpiadei naţionale de matematică şi responsabil cu alegerea şi pregătirea loturilor pentru olimpiadele internaţionale. Particip ca membru al juriului şi conducător al delegaţiei României la olimpiadele internaţionale. Este o activitate neretribuită, făcută cu pasiunea atmosferei intelectuale fantastice din preajma copiilor excepţionali şi probabil cu nostalgia anilor în care eram elev şi-i admiram pe cei ce ne îndrumau. Mulţi dintre aceşti copii ne devin, după ani de studii, colegi şi colaboratori în cercetarea matematică; aceasta chiar în situaţiile în care activitatea lor se petrece pe alte meleaguri. Colectivul de profesori (inclusiv studenţi) cu care lucrăm este profesionist şi pasionat. Este mic numeric, provine din multe oraşe ale ţării, fiind rareori retribuit pentru această muncă. Pot spune chiar că au fost multe situaţii în care noi, profesorii, am devenit sponsori. Despre olimpici, şcoala românească şi fuga creierelor, mass-media relatează adeseori prin clişee, prejudecăţi sau prin interpretări şablon. De aceea, voi încerca să prezint un punct de vedere personal, dar, din cîte ştiu, acceptat de marea majoritate a colegilor mei. Cu toate că lucrurile nu diferă mult în alte domenii (informatică, fizică şi poate chimie), mă voi referi strict la aspecte legate de matematică. Încep cu o precizare esenţială: matematica de la concursurile şcolare este aşa-numita matematică elementară, deci care nu face apel la noţiuni şi rezultate de nivel universitar superior. Cuprinde de fapt cultura şi deprinderile matematice presupuse a fi cunoscute la nivel de liceu şi cîteva cunoştinţe de nivelul anilor I şi al II-lea al Facultăţilor de Matematică. Cu toate acestea, multe dintre faptele matematice ce fac obiectul acestor concursuri, conţin elemente şi tehnici ale matematicii de cercetare şi provoacă deseori acelaşi parfum de sublim intelectual. Accesul la matematica neelementară, obiectul cercetării acestei ştiinţe, necesită ani buni de şcoală universitară de vîrf. Este de aceea extrem de accesibilă acestor copii dotaţi cu antrenament şi talent în raţionamentul matematic. Mai trebuie poate amintit că olimpiadele presupun rezolvarea în timp limitat a unor probleme, ceea ce implică şi o pregătire de tip sportiv, cu o importantă componentă psihologică şi de rezistenţă fizică. De fapt, mulţi matematicieni importanţi nu au fost olimpici de vîrf, modul lor de gîndire nefiind adaptat unor raţionamente rapide. Mai mult, nu e o regulă că olimpicii devin matematicieni cercetători; după anii '90, aproximativ 40% au ales alte cariere: economie, computer science, banking, chiar medicină. În al doilea rînd, un leit-motiv al prezentărilor media despre rezultatele internaţionale ale olimpicilor este ideea îmbrăţişată cu entuziasm de politicienii adepţi ai populismului debordant că pregătim copii excepţionali care apoi părăsesc ţara, capacitatea şi bagajul lor de specialişti de vîrf fiind folosit de alţii. Nu pot nega că nu există o parte de adevăr în aceste afirmaţii, iar exodul tinerilor supradotaţi, în anii imediat următori revoluţiei, a atins procente îngrijorătoare. Pot să afirm însă că fenomenul are acum limite normale, în proporţii chiar mai mici decît cel dinspre Franţa spre SUA. Mai important este că experienţa celor 15 ani arată necesitatea altor percepţii ale fenomenului. În primul rînd, copiii excepţionali, cel puţin la matematică, nu mai sînt disperaţi să plece de cum absolvă liceul. În general nu mai fac asta decît în situaţia obţinerii unei burse complete la o universitate americană de top, adică de tipul Harvard, Princeton, Stanford, universităţi în care, pentru învăţămîntul din primii ani (under-graduate), nu se oferă neapărat mai multă ştiinţă decît la şcoli româneşti cu tradiţie în domeniu, dar o licenţă obţinută acolo are valoarea unei "legitimaţii de club select" pentru întreaga carieră. În plus, aproape toţi foştii olimpici - vorbesc despre cei care frecventează sau au frecventat universităţi de top - s-au remarcat în mod excepţional, ceea ce contribuie puternic la o altă percepţie despre România decît stigmatul dat de anii '90. Iată şi o poveste reală: în campusul din Princeton, după declinarea naţionalităţii la întrebarea unei persoane întîlnite pe stradă, reacţia vine rapid: "eşti român? deci faci un doctorat în matematică"; apoi: "de ce sînteţi voi, românii, atît de buni la matematică?". Mai mult, cercetători români cu poziţii universitare selecte în străinătate contribuie substanţial şi uneori involuntar nu numai la genul de lobby românesc de care vorbeam, dar şi la cercetarea derulată în centre din România. Este un fapt dovedit că, prin programe iniţiate în comun, cu sprijinul matematicienilor stabiliţi în afară, cercetarea matematică românească, făcută în ţară, a avut ultimii 10 ani cei mai prolifici din istoria ei. Un exemplu sprijină cele tocmai afirmate. Concursul pentru ocuparea unor posturi de cercetători, organizat în vara acestui an la Institutul de Matematică, a dus la o concurenţă nemaiîntîlnită între tineri cu doctorate la universităţi de prestigiu şi cu lucrări publicate în reviste de top ale cercetării matematice mondiale. Aceasta dovedeşte că, dacă s-ar înfiinţa, pentru fiecare domeniu important al ştiinţei şi culturii, poziţii universitare speciale pentru tineri cu rezultate excepţionale, decent retribuite (nu pentru vechime!) şi oferite după concursuri serioase (eventual cu comisii internaţionale) - aşa cum multe ţări fac - vom asista la un început al "exodului" creierelor spre casă. Un al treilea aspect, îndeobşte subiect de atac la structuri guvernamentale, cînd se vorbeşte despre performanţele olimpicilor, este discuţia asupra discrepanţei între calitatea învăţămîntului românesc actual şi pregătirea excepţională a acestor copii; altfel spus, sînt aceştia produsul reprezentativ al şcolii româneşti? Răspund "Da" cu hotărîre, completînd că situaţia învăţămîntului românesc nu este atît de dezastruoasă şi ireparabilă cum este uneori catalogată chiar prin generalizare. Nu voi insista asupra acestui aspect, cu toate că am suficiente argumente ce sprijină afirmaţia. Iar vîrfuri vom avea oricum suficiente şi în continuare, pentru că talentul nativ există, părinţii care să-i ajute şi să-i îndrume la primele semne de talent sînt un dat natural, iar dascălii de gimnaziu pasionaţi, prin îndrumarea cărora copiii descoperă primele satisfacţii ale inteligenţei, vor exista oricum. Societatea va trebui doar să le faciliteze accesul în comunităţi de copii cu acelaşi nivel şi cu îndrumare făcută cu pasiune şi profesionalism. Mass-media trebuie să-i facă să simtă că societatea acordă atenţia cuvenită muncii şi talentului lor şi nu să aducă la rang de modele succese facile, false talente sau imagini ale unor atracţii distructive pentru societate. Scopul final al educaţiei de masă în şcoală trebuie să fie minimul necesar şi decent teoretic, maximul realizabil de pregătire practică şi deprinderi suficiente pentru totala adaptare la societatea informaţională. Sper că nu voi fi acuzat de elitism, dar sînt convins că era informatică va schimba societatea mai mult decît ne aşteptam. Atîtea forme ale frumosului intelectual au dominat mii de ani lumea, dar din păcate tăvălugul progresului a decantat maşina inteligentă, iar România îşi va găsi locul în noua formă de civilizaţie doar dacă marea majoritate a societăţii va fi formată din "decenţi educaţi şi responsabili executanţi". Vîrfurile intelectuale vor apărea oricum pe parcursul anilor de şcoală, iar societatea va trebui să le îndrume spre excelenţa culturală şi ştiinţifică. Şi chiar dacă părăsesc ţara din motive profesionale sau materiale, avem datoria să-i facem să simtă că sînt extrem de importanţi şi că aparţin culturii şi ştiinţei româneşti.