Oile albe, oile negre

Doru IONESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 266 din 19 Mar 2009
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Acasă, la Focşani, în primii ani ’70 îmi puneam scăunelul în faţa camerei părinţilor şi ascultam cu urechea lipită de uşă. Muzică rock. Aveam să aflu mult mai tîrziu că fusesem şi eu o parte infimă la planul subversiv al lui Cornel Chiriac. Pentru că erau milioane de români care ascultau Radio "Europa liberă" datorită DJ-ului transfug. Şi de-atunci nici n-am mai putut fi în rînd cu lumea; tot timpul profesorii m-au pîrît la şedinţele cu părinţii ca "brînză bună în burduf de cîine". Umblam cu toţi "golanii ăia pletoşi" la concerte: rock (cu niscaiva folk în deschidere, astea erau afişele), Cenaclul Flacăra (unde cîntam în cor cu toată sala despre tricolor şi arma Venus, dar, în primul rînd, cu Pro Musica despre generaţia-n blugi, cu Iris despre valuri), "Cum se numeau cei patru Beatles" cu Florian Pittiş (am dat mîna conspirativ şi i-am strecurat o bandă de mag cu înregistrări de-ale formaţiei mele din liceu). "Bade, care oi dau lîna a mai miţoasă?" "Păi, alea albe." "Dar cele negre?" "Şi alea..." La concerte eram în stare să dau orice ca să ajung în culise, să stau printre cei cu "muzica tînără", să le car boxele, să-i spionez pînă după spectacole, la hotel, la bairamuri prin oraş, oriunde erau invitaţi. Am prins inclusiv trupe din Germania Democrată: Prinzip, City, Elephant. Puiu Usturoi avea la Casa de Cultură trupa O.Z.I. (un fel de Savoy local), Nelu Mocanu avea, la fabrica de lemn, Tectonic (nu cel din Bucureşti). Primul era prieten cu toate formaţiile care veneau în Focşani, le împrumuta instalaţiile de sunet şi lumină, era celebru; cu toate acestea al doilea mă atrăgea mai mult cu riff-uri gen "Smoke On The Water". Iar pe la Laris trecea toată mafia discurilor din Moldova, un Chiriac de Vrancea carevasăzică. La mare tot cu rockul: Costineşti scria pe noi, da, Staţiunea Tineretului! Unde făceam joncţiunea cu bucureştenii, şi nu numai ei, de aceeaşi generaţie: Sid, Mamutuă, Eva, Hipiotuă, Sebastian Americanu’ (se spunea că era securist, o păţiseră toţi participanţii la nu ştiu ce ceai, el fiind acolo singurul neinvitat). Ziua la nudişti, noaptea la Braseria (Terasa) Tineretului unde erau încartiruiţi Compact (care nu cîntau numai "Fata din vis", ci şi Clapton, şi AC/DC, şi Judas Priest, şi Dire Straits), la Dacia " Roşu şi Negru, la Forum " Holograf. Seară de seară, apoi noapte de noapte dormind într-un pod claie peste grămadă. Ziua adunam sticle goale să facem bani de bere şi ţigări (cu mîncarea ne descurcam la "Împinge tava", prin procedeul numit "bandă" " ca şi în studenţia de mai tîrziu " şi n-o să vă spun ce însemna asta, cei care au cunoscut urîtul obicei să ştie doar ei). "Dar laptele, bade, laptele cel mai gras de la care oi îl mulgi?" "Apăi, de la cele albe." "Dar de la cele negre?" "Şi de la alea..." Am fost şi în tabere (plătite de părinţi în anii ’70, iar în anii ’80 în cele zise P.T.A.P., adică de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei) în care ba am cântat, ba am zburat. Era o lume în taberele acelea, tineri (dar parcă numai ei?) care nu semănau cu cei din sistem. Unii pasionaţi şi talentaţi, alţii tare-n-taţi. Am aşteptat clasa a XI-a ca pe nu-ştiu-ce, simţeam că va fi ultima oază de libertate înaintea examenelor serioase (ale vieţii, dacă nu vă sună pompos ori lemnos). Şi pînă la vacanţa de vară a venit Canalul! Lunile de primăvară ale lui 1981, cu cazare în tabăra de la Cumpăna (denumire completă S.N.T.C.D.M.N., n-are sens să explic), în care a căzut pacostea şi pe liceul nostru respectabil de mate-fizică (se întîmpla prin rotaţie cu fiecare liceu din judeţ). În primul week-end am prins un concert Iris la Polivalenta din Constanţa. La ieşirea din sală nu mai auzeam sirenele maşinilor de Miliţie, drept care am mărşăluit pe axul străzilor, în şir indian, pînă în tabăra de muncă, la vreo 10-12 km. Iar după ce, în postura de responsabil cu staţia de radioficare pe toată tabăra, am provocat proteste în rîndurile cătanelor, puşcăriaşilor şi ale altor categorii socioprofesionale cu care ne-nvecinam (manelele de-atunci se numeau "Prinţişorul" sau "Cenuşăreasa", dar noi descoperiserăm "Back in Black") şi am fost expulzat, nu prea am mai dormit la Cumpăna. Pentru că începuse sezonul estival şi la Aurora cîntau Iris, mult în noapte; dimineaţa plecam direct la muncă. Şi tot nu pot să uit că la Canal m-am împrietenit cu cîţiva timişoreni care mi-au povestit de Celelalte Cuvinte şi de tîrgul de discuri de pe Bega. Deocamdată am ajuns la talciocul din Constanţa, bine şi-aşa. "Dar, bade, carnea cea mai gustoasă care oi o dau?" "Păi, cele albe." "Şi cele negre?" "Şi alea..." Am ajuns şi la Bucureşti, în Regie. Libertate maximă, că ăsta era marele avantaj al studenţilor din provincie. Discotecă nu, dar audiţii rock cît cuprinde, ba chiar şi concerte video, filme. La două-trei camere era un mag sau un casetofon şi ditamai colecţia de muzică. Discurile Phoenix se vindeau între coperţi negre, cu 200 de lei; ăsta era preţul ca şi pentru Purple, Zep, Floyd, Queen şi atîtea altele. Un control al Miliţiei (care umbla cu cîinii printre cămine) mi-a găsit pe buletin autografele Holograf (după ce Nuţu Olteanu venise de la Iris) şi am stat o noapte întreagă la secţia din spatele cantinei R2. Îmi crescuseră şi pletele. Mi-am făcut o nouă formaţie, care şi-a cîştigat uşor un loc de repetiţie la Universitas, apoi la rîvnita Casă de Cultură a Studenţilor. Şi vecinătatea Song-ului, a jazzmanilor Tiberian, Simion, Bontaş, Bădilă, a cinematecii studenţeşti, a teatrului Podul. Am prins concerte epocale la Preoteasa, Club Ing în Politehnică, Aula Facultăţii de Drept, dar şi la Ecran, sala APACA (unde portretul tovarăşului Ceauşescu fusese acoperit de o pînză neagră... dar nu s-a întîmplat nimic rău), Înfrăţirea între popoare, Modern, Casa de Cultură T4 ("Turturele"), Teatrul Evreiesc de Stat, iar peste toate Polivalenta (Sala Palatului din ce în ce mai puţin) şi Sala Teatrului "Tănase" din Calea Victoriei nr. 174. Unul dintre prezentatorii-organizatori: însuşi Stelian Tănase (la un moment dat oprit, odată cu interzicerea celor de la Iris). Drumuri la Timişoara pentru discuri (parcă Piaţa 700 se numea talciocul, sau Iosefini, cine mai ştie) şi la Costineşti pentru un celebru festival. Ultimul a fost dureros de scurt: a ţinut doar de la 6 dimineaţa pînă seara. Cu trupa mea am început să bat oraşul, ţara. Festivaluri-concurs: Buzău, Rîmnicu Vîlcea, Craiova, Tg. Mureş (finala pe ţară a Cîntării României), ce lume! La Cîmpulung Muscel textele noastre (Esenin plus unele originale cu subiecte istorice) n-au avut probleme. În schimb, formaţia instrumentală Numărul 1 (care trebuia să ia Marele Premiu) a fost pusă să-şi schimbe titulatura. S-a tot gîndit Adi Butoi şi a scos-o: "Atunci Preşedintele să-i fie numele!". "Bade, atunci care-i diferenţa?" "Păi, oile albe sînt ale mele." "Şi alea negre?" "Şi alea…" La Revoluţie, cu toate zvonurile de la Timişoara, am pus pariu că Ceauşescu n-o să cadă; avusesem o viaţă călduţă şi nu-nţelegeam ce se întîmplă. Dar pe 22 m-a luat valul spre sediul Comitetului Central. Avansam prin mulţime ca prin brînză; cum ne vedeau pletoşi sau bărboşi, demonstranţii făceau cărare în faţa noastră. Un prieten basist de la alt grup al Preotesei, Interval, a fost printre primii, în 21 decembrie. Au trecut cu TAB-ul peste el, apoi l-au împuşcat (sau invers), în faţă la Dalles. Lui Micky Gîtlan i se spunea "Rockerul", aşa am numit şi eu revista în memoria lui. Una, apoi încă douăzeci, cu scopul de a ajuta trupele tinere, underground. Pentru mine n-a mai fost mult de cîntat; rockul a făcut inflaţie, doar era libertate, apoi a aşteptat altă generaţie cu plete, lanţuri şi tricouri negre. A sărit prea tare, pasă-mi-te, şi s-a lovit cu capul de tavan. Eu am ajuns la Radio, apoi la TVR, adresîndu-mă de fiecare dată unui target "de nişă" " mi s-a spus. Departamentul se numeşte Muzică-Divertisment, iar postul, TVR Cultural, unde am ajuns să fac emisiuni despre rockerii din alt ev. Adică oile negre. Dar despre oile albe? " mă veţi întreba. Şi despre alea...

Viețile netrăite jpeg
Păsările par că știu mereu unde să se ducă
Păsările par că știu mereu unde să se ducă. Nu e nimic neclar în zborul lor. E o limpezime care mă emoționează.
p 10 jpg
Muze. Gemüse*
La sat e important ce ai, unde ai, cît ai, de unde ai. Prezența ta este vizibilă celorlalți, iar întrebări care sînt mai mult decît evitate la oraș devin aici punctele principale în funcție de care ești privit.
foto  Daniel Mihăilescu jpg
„O grădină cu deschidere la mare și ocean” – interviu cu scriitoarea Simona POPESCU
Grădina de la țară a bunicilor Ana și Nicolae, magică. Era, mai departe, via, cu strugurii grei, parfumați, după care urmau lanurile de porumb, un labirint verde.
p 12 sus jpg
„Începutul a fost nevoia de evadare în afara cotidianului urban” – interviu cu Mona PETRE, autoarea proiectului „Ierburi uitate”
„Ierburi uitate. Noua bucătărie veche”, apărută toamna trecută la Editura Nemira, este o încununare, după o decadă, a muncii mele de cercetare și experimentări culinare, una dintre manifestările fizice ale acestui efort lung de peste zece ani.
p 13 jpg
O grădină ca o viață. De la ghivecele studențești cu violete de Parma și cactuși la grădina apocalipsei și cea a degetelor verzi
Așa că Grădina Apocalipsei, a cărei creștere am început-o în mod simbolic odată cu intrarea în lockdown-ul din 15 martie 2020, întotdeauna va avea o legătură ascunsă cu o grădină în care am așteptat toată copilăria mea să intru, giardino meraviglioso, grădina misterelor, grădina Bomarzo.
Dmitri Nabokov's garden in Montreux jpg
„Să nu uităm că toate formele sînt în natură” – interviu cu artista vizuală Chantal QUÉHEN
Grădina face parte dintr-o construcție, o compoziție ca un tablou. Monet a excelat în asta la Giverny. Poate că asta m-a adus la peisaj, dar imaginația mea a dat totul peste cap.
p 14 jpg
Fascinația lucrurilor mici
Într-o notă similară, îmi place să folosesc fotografia de aproape a naturii pentru a urmări viața dincolo de ceea ce vedem în grabă.
Rustic fence (Unsplash) jpg
Trăim într-un multivers aici, pe Pămînt
Bunica mea vorbea cu animalele, iar eu o priveam fascinată, ca pe o mare vrăjitoare, și eram convinsă că și ele o înțelegeau.
p 21 jpg
„Sălbăticia devine un vis de intimitate, siguranță, control și libertate” interviu cu Oana Paula POPA, cercetătoare la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“
Micuții care astăzi stau să ne asculte poveștile cu animale sperăm să se transforme în adulți responsabili, în sufletele cărora au fost sădite, de la vîrste fragede, semințe din care vor rodi respect și dragoste pentru natură.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?

HIstoria.ro

image
Prea multe crize pentru o singură planetă
Luna în care vin scadenţele nu e niciodată plăcută, dar, când toate notele de plată se strâng în aceeași zi, ea este greu de depășit. Și ziua aceea pare să fi sosit, la nivel mondial.
image
Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie, în Historia de august
Născut în vara anului 1943, mitul despre bătălia de la Prohorovka a rezistat timp de mai multe decenii, deoarece sovieticii au avut toate motivele să preamărească și să se laude cu victoriile obţinute.
image
Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă
Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea Dracul.