Oile albe, oile negre

Acasă, la Focşani, în primii ani ’70 îmi puneam scăunelul în faţa camerei părinţilor şi ascultam cu urechea lipită de uşă. Muzică rock. Aveam să aflu mult mai tîrziu că fusesem şi eu o parte infimă la planul subversiv al lui Cornel Chiriac. Pentru că erau milioane de români care ascultau Radio "Europa liberă" datorită DJ-ului transfug. Şi de-atunci nici n-am mai putut fi în rînd cu lumea; tot timpul profesorii m-au pîrît la şedinţele cu părinţii ca "brînză bună în burduf de cîine". Umblam cu toţi "golanii ăia pletoşi" la concerte: rock (cu niscaiva folk în deschidere, astea erau afişele), Cenaclul Flacăra (unde cîntam în cor cu toată sala despre tricolor şi arma Venus, dar, în primul rînd, cu Pro Musica despre generaţia-n blugi, cu Iris despre valuri), "Cum se numeau cei patru Beatles" cu Florian Pittiş (am dat mîna conspirativ şi i-am strecurat o bandă de mag cu înregistrări de-ale formaţiei mele din liceu). "Bade, care oi dau lîna a mai miţoasă?" "Păi, alea albe." "Dar cele negre?" "Şi alea..." La concerte eram în stare să dau orice ca să ajung în culise, să stau printre cei cu "muzica tînără", să le car boxele, să-i spionez pînă după spectacole, la hotel, la bairamuri prin oraş, oriunde erau invitaţi. Am prins inclusiv trupe din Germania Democrată: Prinzip, City, Elephant. Puiu Usturoi avea la Casa de Cultură trupa O.Z.I. (un fel de Savoy local), Nelu Mocanu avea, la fabrica de lemn, Tectonic (nu cel din Bucureşti). Primul era prieten cu toate formaţiile care veneau în Focşani, le împrumuta instalaţiile de sunet şi lumină, era celebru; cu toate acestea al doilea mă atrăgea mai mult cu riff-uri gen "Smoke On The Water". Iar pe la Laris trecea toată mafia discurilor din Moldova, un Chiriac de Vrancea carevasăzică. La mare tot cu rockul: Costineşti scria pe noi, da, Staţiunea Tineretului! Unde făceam joncţiunea cu bucureştenii, şi nu numai ei, de aceeaşi generaţie: Sid, Mamutuă, Eva, Hipiotuă, Sebastian Americanu’ (se spunea că era securist, o păţiseră toţi participanţii la nu ştiu ce ceai, el fiind acolo singurul neinvitat). Ziua la nudişti, noaptea la Braseria (Terasa) Tineretului unde erau încartiruiţi Compact (care nu cîntau numai "Fata din vis", ci şi Clapton, şi AC/DC, şi Judas Priest, şi Dire Straits), la Dacia " Roşu şi Negru, la Forum " Holograf. Seară de seară, apoi noapte de noapte dormind într-un pod claie peste grămadă. Ziua adunam sticle goale să facem bani de bere şi ţigări (cu mîncarea ne descurcam la "Împinge tava", prin procedeul numit "bandă" " ca şi în studenţia de mai tîrziu " şi n-o să vă spun ce însemna asta, cei care au cunoscut urîtul obicei să ştie doar ei). "Dar laptele, bade, laptele cel mai gras de la care oi îl mulgi?" "Apăi, de la cele albe." "Dar de la cele negre?" "Şi de la alea..." Am fost şi în tabere (plătite de părinţi în anii ’70, iar în anii ’80 în cele zise P.T.A.P., adică de Pregătire a Tineretului pentru Apărarea Patriei) în care ba am cântat, ba am zburat. Era o lume în taberele acelea, tineri (dar parcă numai ei?) care nu semănau cu cei din sistem. Unii pasionaţi şi talentaţi, alţii tare-n-taţi. Am aşteptat clasa a XI-a ca pe nu-ştiu-ce, simţeam că va fi ultima oază de libertate înaintea examenelor serioase (ale vieţii, dacă nu vă sună pompos ori lemnos). Şi pînă la vacanţa de vară a venit Canalul! Lunile de primăvară ale lui 1981, cu cazare în tabăra de la Cumpăna (denumire completă S.N.T.C.D.M.N., n-are sens să explic), în care a căzut pacostea şi pe liceul nostru respectabil de mate-fizică (se întîmpla prin rotaţie cu fiecare liceu din judeţ). În primul week-end am prins un concert Iris la Polivalenta din Constanţa. La ieşirea din sală nu mai auzeam sirenele maşinilor de Miliţie, drept care am mărşăluit pe axul străzilor, în şir indian, pînă în tabăra de muncă, la vreo 10-12 km. Iar după ce, în postura de responsabil cu staţia de radioficare pe toată tabăra, am provocat proteste în rîndurile cătanelor, puşcăriaşilor şi ale altor categorii socioprofesionale cu care ne-nvecinam (manelele de-atunci se numeau "Prinţişorul" sau "Cenuşăreasa", dar noi descoperiserăm "Back in Black") şi am fost expulzat, nu prea am mai dormit la Cumpăna. Pentru că începuse sezonul estival şi la Aurora cîntau Iris, mult în noapte; dimineaţa plecam direct la muncă. Şi tot nu pot să uit că la Canal m-am împrietenit cu cîţiva timişoreni care mi-au povestit de Celelalte Cuvinte şi de tîrgul de discuri de pe Bega. Deocamdată am ajuns la talciocul din Constanţa, bine şi-aşa. "Dar, bade, carnea cea mai gustoasă care oi o dau?" "Păi, cele albe." "Şi cele negre?" "Şi alea..." Am ajuns şi la Bucureşti, în Regie. Libertate maximă, că ăsta era marele avantaj al studenţilor din provincie. Discotecă nu, dar audiţii rock cît cuprinde, ba chiar şi concerte video, filme. La două-trei camere era un mag sau un casetofon şi ditamai colecţia de muzică. Discurile Phoenix se vindeau între coperţi negre, cu 200 de lei; ăsta era preţul ca şi pentru Purple, Zep, Floyd, Queen şi atîtea altele. Un control al Miliţiei (care umbla cu cîinii printre cămine) mi-a găsit pe buletin autografele Holograf (după ce Nuţu Olteanu venise de la Iris) şi am stat o noapte întreagă la secţia din spatele cantinei R2. Îmi crescuseră şi pletele. Mi-am făcut o nouă formaţie, care şi-a cîştigat uşor un loc de repetiţie la Universitas, apoi la rîvnita Casă de Cultură a Studenţilor. Şi vecinătatea Song-ului, a jazzmanilor Tiberian, Simion, Bontaş, Bădilă, a cinematecii studenţeşti, a teatrului Podul. Am prins concerte epocale la Preoteasa, Club Ing în Politehnică, Aula Facultăţii de Drept, dar şi la Ecran, sala APACA (unde portretul tovarăşului Ceauşescu fusese acoperit de o pînză neagră... dar nu s-a întîmplat nimic rău), Înfrăţirea între popoare, Modern, Casa de Cultură T4 ("Turturele"), Teatrul Evreiesc de Stat, iar peste toate Polivalenta (Sala Palatului din ce în ce mai puţin) şi Sala Teatrului "Tănase" din Calea Victoriei nr. 174. Unul dintre prezentatorii-organizatori: însuşi Stelian Tănase (la un moment dat oprit, odată cu interzicerea celor de la Iris). Drumuri la Timişoara pentru discuri (parcă Piaţa 700 se numea talciocul, sau Iosefini, cine mai ştie) şi la Costineşti pentru un celebru festival. Ultimul a fost dureros de scurt: a ţinut doar de la 6 dimineaţa pînă seara. Cu trupa mea am început să bat oraşul, ţara. Festivaluri-concurs: Buzău, Rîmnicu Vîlcea, Craiova, Tg. Mureş (finala pe ţară a Cîntării României), ce lume! La Cîmpulung Muscel textele noastre (Esenin plus unele originale cu subiecte istorice) n-au avut probleme. În schimb, formaţia instrumentală Numărul 1 (care trebuia să ia Marele Premiu) a fost pusă să-şi schimbe titulatura. S-a tot gîndit Adi Butoi şi a scos-o: "Atunci Preşedintele să-i fie numele!". "Bade, atunci care-i diferenţa?" "Păi, oile albe sînt ale mele." "Şi alea negre?" "Şi alea…" La Revoluţie, cu toate zvonurile de la Timişoara, am pus pariu că Ceauşescu n-o să cadă; avusesem o viaţă călduţă şi nu-nţelegeam ce se întîmplă. Dar pe 22 m-a luat valul spre sediul Comitetului Central. Avansam prin mulţime ca prin brînză; cum ne vedeau pletoşi sau bărboşi, demonstranţii făceau cărare în faţa noastră. Un prieten basist de la alt grup al Preotesei, Interval, a fost printre primii, în 21 decembrie. Au trecut cu TAB-ul peste el, apoi l-au împuşcat (sau invers), în faţă la Dalles. Lui Micky Gîtlan i se spunea "Rockerul", aşa am numit şi eu revista în memoria lui. Una, apoi încă douăzeci, cu scopul de a ajuta trupele tinere, underground. Pentru mine n-a mai fost mult de cîntat; rockul a făcut inflaţie, doar era libertate, apoi a aşteptat altă generaţie cu plete, lanţuri şi tricouri negre. A sărit prea tare, pasă-mi-te, şi s-a lovit cu capul de tavan. Eu am ajuns la Radio, apoi la TVR, adresîndu-mă de fiecare dată unui target "de nişă" " mi s-a spus. Departamentul se numeşte Muzică-Divertisment, iar postul, TVR Cultural, unde am ajuns să fac emisiuni despre rockerii din alt ev. Adică oile negre. Dar despre oile albe? " mă veţi întreba. Şi despre alea...