Obsesia perfecțiunii feminine
Cu cîțiva ani în urmă mi-am tatuat pe interiorul încheieturii mîinii stîngi un semn din cultura orientală, numit Enso. O serie de întîmplări de viață și care au o semnificație profund personală m-au determinat să iau această decizie. Enso este, printre altele, semnul impermanenței, iar practicanții Zen leagă acest semn de ideea frumuseții imperfecțiunii. În momentul în care desenezi cercul ești concentrat pe mișcarea mîinii, iar cercul rezultat e imperfect. Este o mișcare unică, un cerc unic, un moment unic. Este un moment irepetabil, este o experiență a impermanenței.
Fiecare dintre noi sîntem imperfecți și din acest punct de vedere sîntem egali. Este o ipoteză. Creștinismul ne învață că sîntem perfecți pentru că sîntem făcuți „după chipul și asemnănarea Lui”. Adică ne învață că sîntem egali în măsura în care sîntem creați de Divinitate, asemenea Lui (sau Ei, ar spune teologia feministă). Dar unele izvoare istorice ne învață că doar bărbatul este Om, femeia fiind imperfectă dintru început. În folclor se vorbește despre „omul și femeia lui”, existența independentă a femeilor fiind aparent imposibilă. În Evul Mediu, în Europa s-a desfășurat o întreagă dispută intelectuală, inspirată din interpretările creștine ale timpului, în temeiul întrebării „Este femeia om sau nu?”. De aici derivă și dilema dacă femeile sînt perfecte sau imperfecte.
Trăim într-o societate care „se străduiește” să ne normeze modul în care vedem lucrurile, în care îi vedem pe ceilalți, în care ne vedem pe noi înșine. Mijloacele actuale sînt infinit mai sofisticate decît mijloacele de care dispuneau societățile pre-capitaliste și cu atît mai mult pre-digitale. Azi sîntem urmăriți prin diverse device-uri, ne sînt urmărite mișcările din online, înclinațiile, căutările. Preferințele ne sînt stimulate pervers prin oferte, care mai de care, unele „de nerefuzat”, sîntem prinși în capcane virtuale, în rețele invizibile, în spațiul dintre realitatea palpabilă și metavers. Sîntem tentați de imersiunea în realități alternative, în care perfecțiunea e posibilă pentru că e conceptibilă.
Tehnologiile actuale permit crearea de deep fake-uri, de invenții pure transpuse vizual și auditiv, care pot altera modul în care percepem realitatea „palpabilă” și care pot genera decizii cu efecte în realitatea fizică. Jocul dintre natural și virtual atinge toate domeniile – de la politică la modul în care ne percepem pe noi înșine.
Mediul virtual e populat masiv cu standarde de frumusețe, atractivitate, sexualitate, dar și cu standarde de profesionalism și modele de excelență. Tinerii și tinerele sînt greu încercați de această pleiadă de standarde care circulă în mediul social, real și virtual, iar suprasaturația informațională cu care se confruntă este suplimentată de inundația de standarde de diferite tipuri – de comportament, de apariție vizuală în societate, de performanță și multe altele.
Prin natura meseriei mele de profesor, am ocazia să intru în legătură cu studenți și studente, la nivel universitar și postuniversitar. Și constat uneori cu stupoare cum tinere foarte dotate, cu performanțe profesionale considerabile, se pliază pe standarde de atractivitate/frumusețe pe care societatea patriarhală le promovează pe diferite căi. Desigur că e important să facem o distincție: între tinere femei care se pliază pur și simplu acceptînd în mod subordonat standardele și tinere femei care își asumă propria atractivitate/frumusețe și o folosesc în mod creativ spre binele lor. De regulă, societatea patriarhală le condamnă pe cele din urmă și le încurajează pe primele. De regulă, e mult mai simplu să mergem pe drumul rodat al subordonării decît să ieșim din zona de confort și să ne asumăm autenticitatea feminității noastre.
Dar ce este perfecțiunea?
Este un tipar creat de mintea noastră, care poate deveni obiectiv ideal, țintă de atins. Urmărirea perfecțiunii poate genera performanțe remarcabile în termeni de rezultate, dar poate genera și frustrări și mai ales nefericire. În DEX, „perfecțiune” înseamnă calitatea de a fi perfect, iar adjectivul „perfect” se referă la ceva sau cineva „care întrunește în gradul cel mai înalt toate calitățile cerute”. Întrebarea pe care este esențial să ne-o punem imediat este: calități cerute de cine? Cine ne cere să atingem acele calități? Familia, societatea, noi înșine? Poate că toate laolaltă. Dar poate că nici nu ne punem problema aceasta. De ce ar trebui să fim perfecți? Sau poate ne-o punem, dar obsesia de a fi perfect ne depășește puterile de a o contracara.
În literatura de dezvoltare personală se vorbește despre importanța frazei „Sînt suficient de bun/ă!” / „I am enough!”. Uneori e repetată ca o mantră. Dar oare chiar ținem cont de această povață? Oare putem să ținem piept multiplelor cerințe pe care le-am interiorizat de-a lungul timpului și care ne prescriu cum trebuie să fim, cum trebuie să ne comportăm, ce performanțe trebuie să atingem, ce trebuie să realizăm în viață? Cred că psihoterapeuții ne pot răspunde cel mai bine la această întrebare, statistic vorbind. Probabil că sute de mii de ore de terapie se desfășoară în jurul acestor întrebări. Ipoteza mea este că femeile au mult mai mult de furcă cu acest „trebuie” decît bărbații, deși probabil că lucrurile sînt în schimbare.
Canoanele sociale ne transmit permanent pe diferite căi că trebuie să fim simultan: (a) permanent frumoase, trase prin inel, veșnic tinere, soții perfecte, mame perfecte, să creștem copiii perfect, să gestionăm o familie perfectă, (b) să avem locuri de muncă bine plătite, să facem gospodărie, să economisim, să avem realizări profesionale remarcabile și (c) să fim permanent într-o dispoziție perfectă pentru partenerii, colegii și în general pentru lumea din jurul nostru. Cît de realist este să fim perfecte în acest sens? Zero realism. Desigur, în cei 30+ de ani de la revoluție, s-a dezvoltat și modelul femeii Bimbo (cum l-am numit), pentru care (a) + (c) sînt suficiente. Dar chiar și așa, cît este de fezabil să fii permanent frumoasă, desăvîrșită, disponibilă pentru cei din jur? Același răspuns: zero fezabilitate. Al doilea val al feminismului occidental a adus în prim plan „suprafemeia” (Superwoman), „femeia minune” (Wonder Woman). Valul a ajuns și la noi pe aripi neoliberale și ni l-am asumat, vrînd-nevrînd. Poate că a venit momentul să îl reevaluăm.
Să revenim la întrebarea derivată din definiția perfecțiunii, de a întruni în cel mai înalt grad calitățile cerute: calități cerute de cine? Ca să răspundem la această întrebare, ar fi bine să identificăm cine este sursa autorității. Răspunsul depinde de perspectiva pe care o adopți. Dacă ar fi una psihologică, probabil că răspunsul s-ar referi la membri ai familiei, la constelații relaționale etc. Dar dacă pui problema din punct de vedere politic, te întorci la societatea patriarhală, adică la societatea care e dominată masculin (nu discutăm acum despre spațiul familial, unde lucrurile sînt mai complexe). Standardele masculine prevalează la nivel societal și la nivel politic, modurile de a face lucrurile masculin prevalează, bărbații au întîietate pentru că sînt bărbați. În ultimii ani a început să deranjeze pe unii promovarea femeilor pentru că sînt femei, dar societatea e formatată masculin – pur și simplu pentru că spațiul public, spațiul politic au fost dominate multe secole de bărbați.
O observație pe care am făcut-o în rîndul femeilor care au ajuns în poziții de putere la nivelul aparatului guvernamental și care au ajuns acolo prin forțe proprii este că ele tind să muncească mult mai mult decît colegii lor bărbați, pentru a dovedi că sînt bune, că sînt performante și că își merită locul. Această dorință de a face lucruri în interesul comunității derivă și din alte surse, nu doar din dorința de a-și dovedi valoarea, dar tind să cred că nevoia de a dovedi că merită să fie acolo joacă un rol important. Știm că în societatea românească prevalează punctul de vedere conform căruia femeile nu trebuie să fie promovate pentru că sînt femei, ci pentru că merită. L-am auzit în repetate rînduri, inclusiv din partea unor figuri feminine proeminente în politică, a fost reiterat cu ocazia dezbaterilor privind adoptarea principiului cotelor de reprezentare a femeilor în politică.
Acest punct de vedere este larg răspîndit, dar pe cît e de larg răspîndit, pe atît este de defectuos. Societatea patriarhală pune multiple și solide bariere sociale și psihologice pe care femeile le au de depășit pentru a se afirma în poziții de decizie și mai ales politice. Avînd merite, fiind foarte bine pregătite profesional, au nevoie de mult efort și multă abilitate pentru a sparge așa-numitul „tavan de sticlă” (bariera care le face să vadă pozițiile supraordonate, dar greu accesibile), de a fi alese sau numite în poziții de decizie. Întrebarea corectă în acest context este: oare cîte femei valoroase, merituoase, reușesc să spargă acest prag/tavan de sticlă prin care pozițiile de decizie le sînt vizibile, dar mai curînd inaccesibile?
În societatea patriarhală în care trăim regula este că bărbații sînt promovați pentru simplul motiv că sînt bărbați și nu neapărat pentru că merită. În genere, meritul este de altă natură și ține de relațiile de networking și solidaritate masculine. E foarte mult de spus aici și mai ales de nuanțat. Sînt multe femei care preferă scurtcircuitul prin care își folosesc arsenalul feminin, pentru că le e mai la îndemînă și e mai simplu, de pildă. Dar și această alegere își află rădăcinile în același patriarhat.
Cred că multe femei care au ajuns în poziții de decizie sau în poziții de putere au nevoie, tocmai în virtutea „obsesiei pentru perfecțiune” și pentru a dovedi că sînt bune, să-și regîndească și reformeze comportamentul pentru a-și proteja propria persoană. Pe scurt, au nevoie să aibă mai multă grijă de ele însele înainte de a se angaja în plină putere în ceea ce fac pentru comunitate și pentru societate.
Desigur, aici vorbim despre o mică parte a femeilor. Pentru multe femei, lucrurile sînt cum sînt, condițiile de viață nu sînt problematizate, ci trăite. Noi ne permitem luxul de a pune întrebari, de a reflecta, dar sînt comunități și societăți extinse în care femeile sînt privite mai curînd ca instrumente de reproducere a bărbaților în societate. Și o mare parte din ele sînt nevoite să interiorizeze acest statut și chiar îl interiorizează. Cea mai mare parte a femeilor afgane trăiesc astfel. Dar și în societatea românească persistă perspectiva obiectificării femeilor, tratării lor ca mijloc de reproducere. E important să nu pierdem din vedere marea masă a femeilor din diferite societăți, adesea anonimă în cărțile de istorie. Este dificil să vorbești în numele tuturor femeilor, pentru că pur și simplu condiția femeilor este de o diversitate uimitoare. Acest lucru face dificilă și solidarizarea feminină.
Sînt unele lucruri, totuși, care pot fi spuse cu sens în ce privește o parte a femeilor – rămîne de determinat cît de extinsă sau redusă. Societatea patriarhală ne determină să avem o înclinație către perfecționism, către autocritică excesivă, care ne conduce pe drumul obsesiei perfecțiunii. Există o presiune socială de a arăta bine, de te afișa în societate în conformitate cu standardele acceptate social de frumusețe, de performanță profesională, de prestigiu, de a fi simultan perfectă în toate – familie, societate, relații intime, profesie. De ce am accepta această presiune? De ce o acceptăm? Cîtă îngăduință avem pentru propriile „imperfecțiuni”? Femeia perfectă este un construct mental, o plăsmuire a imaginației, care nu are mare legătură cu viața femeilor așa cum este ea, cum se dezvoltă natural și social. Cu 30 de ani în urmă, o feministă americană, Naomi Wolf, scria în cartea The Beauty Myth despre faptul că, după ce au înlăturat multe lanțuri ale subordonării, prin accesul treptat la diferite meserii, prin accesul la contracepție, prin degrevarea de munci prin dezvoltarea tehnologiei etc., femeile contemporane au găsit noi lanțuri și cătușe pe care și le pun singure – operațiile estetice care să le aducă la anumite standarde de frumusețe și atractivitate.
Este un semn de echilibru mental, de sănătate psihologică, a accepta schimbarea pe care o aduce timpul, procesualitatea frumuseții, maturizarea, îmbătrînirea, de a ne accepta propriile limite, de a accepta greșelile pe care le facem, de a ne ierta și de a merge mai departe.
În același timp, autoacceptarea, stabilirea propriilor standarde, acceptarea faptului că sîntem bune, valoroase, că facem lucrurile bine poate fi o încercare pe care merită să ne-o asumăm. Este foarte probabil că dacă vom face acest lucru se va spune că sîntem lipsite de modestie, că acționăm masculin, că nu sîntem „la locul nostru”. Putem cădea de acord că există o frumusețe a imperfecțiunii, că sîntem perfecte și imperfecte, că sîntem perfecte în imperfecțiunea noastră.
Liliana Popescu este profesoară la SNSPA, București și editor-fondator al The Romanian Journal of Society and Politics (www.rjsp.politice.ro).
