Oase ușoare ca ale păsărilor
Mă reîntîlnesc cu un amic și ne dăm seama că ne cunoaștem de aproape treizeci de ani. El își amintește despre o seară de pe vremea cînd eram studenți și ne adunaserăm într-o cameră din căminul-hotel, Universal. Revăd scena, reconstitui în minte întîi personajele. Eram cinci, stăteam așezați pe un pat și pe masă era o sticlă de vin ieftin, dulceag, și-l beam din căni de ceai ciobite și fără toarte. Unele fețe sînt mai blurate, altele mai pregnante. Sigur era iarnă. Eram îmbrăcați gros, încălțați cu bocanci și vorbeam despre literatură, n-am nici o îndoială. Era cam singurul lucru care ne interesa cu adevărat. Poate veniserăm de la Cenaclul Litere, poate pregăteam un număr de revistă studențească, cine mai știe. Eram spre sfîrșitul facultății, habar n-aveam ce ne aștepta după, sau cum aveau să arate viețile noastre de adulți. Citeam mult, bulimic, și simțeam nevoia să discutăm. Vorbeam aceeași limbă comună a autorilor pe care îi descopeream și ne plăceau. Trăiam într-o bulă și ne simțeam în siguranță. Scriam în cap texte geniale. Le vorbeam celorlalți despre cărțile care ne entuziasmau. Ne contraziceam, ieșeau scîntei și nopțile treceau întotdeauna prea repede.
Din cînd în cînd, începusem să am un fel de neliniște legată de maturitate, de partea ei concretă. De faptul că n-o să reușesc să-mi găsesc un job, să rămîn în București după facultate, să-mi plătesc singură chiria etc. Undeva, în ureche, auzeam deja vocea lui taică-miu: „Ți-am zis să faci ceva practic, să fi dat la Drept, nu la Litere”. Era ca o muscă sîcîitoare, dar nu voiam s-o las să-mi strice cheful și să-mi invadeze spațiul. Dar știam că e acolo și că poate să fie extrem de îngrijorătoare.
E toamnă, e ceva de sfîrșit de sezon în aer, iar bărbatul din fața mea îmi spune că nu știe cine era atunci, în seara aceea îndepărtată de noiembrie. Nu-și mai amintește ce-și dorea, ce simțea. Pur și simplu nu-l mai recunoaște pe tînărul acela, au rupt orice legătură. Eu îi spun că am senzația că nu m-am schimbat prea mult. Nu simt o prăpastie între fata de atunci și femeia de-acum. Am păstrat-o, poate, aproape, pentru că am scris despre ea. Am încercat s-o înțeleg și s-o iau cu mine mai departe prin lume. Am vrut să-i mai îmblînzesc spaimele, dar ele apar la fiecare vîrstă altfel.
Vorbim mai departe. Dacă ai trece pe aleea parcului și ne-ai vedea din întîmplare, ai zice că sîntem doi oameni maturi, care și-au găsit drumul. Eram timizi în facultate și așa am rămas și acum, dar dacă tinerețea e necruțătoare în privința asta, acum avem plase de siguranță, istorii de viață pe care le putem povesti și totul devine mai fluid și mai ușor, în ultimă instanță.
Poate că fiecare dintre noi se uită atent la celălalt în încercarea de a-l ghici pe tînărul care a fost. Am devenit într-o zi însorită arheologii unor schelete cu oase ușoare ca ale păsărilor.
Aveam toate posibilitățile din lume. Dintre toate senzațiile acelei vîrste asta mi-e cea mai dragă și s-a păstrat cel mai bine. S-ar putea ca în jumătatea de viață care urmează să nu mai fie atît de palpitant. Ritmul să devină mai previzibil.
Cînd trec pe Calea Victoriei, caut instinctiv oglinzile de la Casa de modă Venus. În ele mă priveam în fiecare dimineață și îmi spuneam că am o mie de chipuri și o infinitate de poteci bifurcate în față. Fiecare zi era o lume. Nu știam ce vreau, acum pot să spun ce nu e pentru mine.
Altcineva m-a întrebat de curînd dacă m-aș întoarce acolo, la prima tinerețe. Dacă aș putea s-o iau de la capăt, ce aș alege să fac. Un scenariu suprarealist, în fond. Cu toate astea, am răspuns fără să stau pe gînduri: prima tinerețe n-aș mai experimenta-o pe propria-mi piele încă o dată. Îi cunosc și copleșitoarea frumusețe, și insuportabila cruzime. E un fel de OZN cu care m-am întîlnit o dată și mi-a fost de ajuns. Mă pot reîntoarce acolo doar cu puterea minții, altfel mi s-ar părea prea dureros.
Îi privesc atentă pe oamenii foarte tineri. Am lucrat cu mulți în ultimii ani și a fost de fiecare dată o mare bucurie și o mare responsabilitate tocmai pentru că știu cîtă fragilitate ascund vîrstele mici. Cît de importante sînt în destinele noastre întîlnirile care se întîmplă atunci. Cum ne raportăm la ele, cum ne formează și ne influențează. Ce norocoși ne simțim mai tîrziu că am avut parte de ele. Și cum ni le amintim peste timp, cu senzația că ce-am trăit nu poate fi repetat în nici un scenariu alternativ.
