Oamenii-intelectuali
Paul Johnson a scris o carte foarte interesantă, ajunsă la multe ediţii, în care face praf o serie de intelectuali implicaţi în viaţa publică. Iar seria este impresionantă: Jean- Jacques Rousseau, Karl Marx, Henrik Ibsen, Lev Tolstoi, Ernest Hemingway, Bertolt Brecht, Bertrand Russell, Jean-Paul Sartre, Noam Chomsky şi alţii. Mincinoşi, imorali, megalomani, iresponsabili, cruzi, demenţi, venali, plagiatori, iraţionali, inconstanţi. Johnson dărîmă statui intelectuale, cu o vervă impresionantă. Nu e de mirare că ultimele cuvinte ale cărţii sînt chiar cele reproduse în caseta de mai jos, unde concluzia e simplă: intelectualii trebuie ţinuţi departe de viaţa publică şi, în orice caz, ignoraţi. Falimentul moral al multora dintre cei prinşi în cartea sa este evident. Este şi justificator pentru o concluzie atît de radicală? Dacă Johnson le reproşează intelectualilor că nu le pasă de oamenii reali, pe care i-ar sacrifica de dragul principiilor, oare nu face şi el aceeaşi greşeală? Nu le refuză Johnson oamenilor-intelectuali şansa participării publice, din cauza conceptului de "intelectual", pe care el îl compromite citînd multe exemple de faliment moral? Cu alte cuvinte, dacă nişte intelectuali s-au dovedit catastrofali în implicarea lor publică, trebuie condamnaţi colectiv cei care poartă această pretenţie-stigmat? Remarc şi ironia că traducerea în româneşte a cărţii lui Johnson, ajunsă la a doua ediţie în 2006, a fost publicată de Editura Humanitas, condusă de Gabriel Liiceanu - intelectualul public prin excelenţă în spaţiul românesc. Mai contează intelectualii în politică? Se pare că da, răspunde Alina Mungiu-Pippidi, altfel nu ar enerva atît de multă lume care se chinuie să-i contracareze şi denigreze. În fond, şi această temă este un semn că intelectualii contează. Altfel, ar trebui să urmeze şi tema "mai contează sculer-matriţerii în politică?". Discuţia este cu atît mai importantă cu cît vine la puţină vreme după ce presa a vuit despre "neptunişti" şi "intelectualii lui Băsescu". La fel de isteric, partizan şi analfabet cum s-a raportat mereu presa mainstream la subiectul "intelectuali". Un fel de invidie furioasă îl cuprinde pe ziaristul-editorialist român cînd vine vorba despre intelectuali: cine sînt, bă, ăştia care fac apeluri publice fără aprobare de la noi? Şi dă-i, şi luptă cu intelectualii. Dacă se adună să vorbească despre o nouă Constituţie, ziaristul român publică doar cele mai enorme opinii exprimate acolo (da, unii intelectuali spun enormităţi!). Dacă unul spune că Parlamentul ar trebui ocolit de la facerea unei noi Constituţii, nu contează că alţii l-au contrazis. Ziaristul român zice că intelectualii lui Băsescu vor să dea lovitură de stat. Nu aţi înţeles legătura? Oricum, nu contaţi, sînteţi toţi nişte intelectuali, altfel nu aţi citi revista asta. ( C. G. )
