O zi obişnuită

M-am trezit din nou tîrziu. Nu reuşesc să ating performanţa de a deschide ochii la 6,30. 7,00 e limita mea psihologică şi pur şi simplu mai devreme de atît nu pot să merg. Îmi amintesc cînd eram copil şi mă trezea maică-mea cu forţa, mă ducea în braţe semi-adormită pînă la bucătăria încălzită la flacăra aragazului şi îmi trăgea hainele pe mine. Nu reuşeam să îmi dau seama pînă pe la ora 10 cu ce sînt îmbrăcată. Din cauză de somn, fireşte. Dan şi-a lăsat iar bulendrele înşirate prin toată casa. Îmi vine aşa, cîteodată să… îmi iau cîmpii, să divorţez. Ştiu că e o idee absurdă, dar îmi trece prin cap, nu pot să mă abţin. Îmi şi imaginez scandaluri, văitături, priviri pe stradă, înscenări de tribunal, maică-mea în comă " "Mamă, aşa ai văzut tu acasă?! Eşti femeie de stradă, să divorţezi??!!", maică-sa cu mîna la inimă pe muchia blocului " "Dane, mă arunc, Dane, mi-aţi nenorocit viaţa!"… Pentru o secundă, ar putea fi chiar amuzant. Ar bate clar fazele cu Mr. Bean, englezul ăla dubios, date duminica la televizor. Cînd eram mică, în loc de Mr. Bean erau Stan şi Bran. Cascadorii Rîsului, de fapt. M-am bucurat cînd i-au înlocuit, dar parcă acum îmi lipsesc. Mi-era mult mai uşor să rîd la glume din altă epocă decît să încerc să le înţeleg pe cele dintr-o lume contemporană complet străină. Dau peste cap o zeamă de ness unguresc primit cadou de la un elev şi ies pe uşă val-vîrtej. La 8 am prima lecţie. Copilul stă probabil deja aşezat cuminţel în faţa pianului, repetînd mîna dreaptă din Fuga de Bach obligatorie pe anul ăsta. Cînd am dat la Liceul de Arte din Piteşti, proaspăt reînfiinţat în 2006, am avut impresia că fac cine ştie ce manevră, că scap de şantier. Cîn’colo " tot un fel de şantier. Suport toanele tuturor copiilor de securişti cu pretenţii. Foşti securişti, mă rog, cică acum le zice altfel. Tot un drac. Sper că nu gîndesc cu voce tare; cucoana care stă lîngă mine în autobuz mă urmăreşte cu o privire suspectă şi nu pot să nu mă întreb de ce. Ziua trece fără evenimente majore. Pic doar în puţină nostalgie pe la prînz, cînd îmi amintesc că am fost o studentă de Conservator talentată, dar cu un dosar mai puţin… estetic. Deh, e mai uşor să dăm vina pe alţii pentru propriile eşecuri. Şi dacă aş fi ajuns mare pianistă, ce? M-aş fi plimbat prin alte ţări, probabil. Asta mă duce cu gîndul la filmul pe care l-am văzut aseară pe dvd. Da, nu v-am spus? Am un aparat dvd primit de la vărul lui Dan, din Germania, şi o sursă inepuizabilă de filme în vecina de la 2. Nu ştiu exact de unde le face rost, dar mi-e un pic aşa... nu ştiu cum… să pun întrebări. Mi-e clar totuşi că dacă şi ea le vede, nu e nimic suspect la mijloc. Aşa. Povesteam de film. Ei bine, un film din care nu am înţeles absolut nimic. Pe disc era scris cu pixul cu pastă verde "dragoste, dramă, comedie", dar eu cred că au încurcat borcanele. Era un film SF (te puteai prinde uşor şi din titlu). Ceva de genul Seninătatea eternă a… minţii. Nu ştiu, era ceva lung în orice caz. Măi nene, îşi spălau ăia creierele acolo, se alergau unul pe altul, n-am reuşit să înţeleg absolut nimic pînă în final. Şi de căsătorit nu s-au căsătorit. Sau parcă s-au căsătorit… Naiba ştie. Mi-a plăcut muzica, totuşi. Păcat că nu înţeleg versurile. Pe la 5 sună telefonul din secretariat şi tanti Flori mă cheamă din sala 7, unde mă scoate din pepeni o fetiţă smiorcăită şi complet netalentată. Dar cu un tată foarte… talentat, astfel încît trebuie s-o promovăm an de an. Gîndul că e posibil să ajungă pianistă pe undeva pe la Operă îmi creează o grimasă în stomac. Nu ştiu dacă stomacul are expresii faciale, dar mie asta îmi inspiră senzaţia pe care o am cînd o privesc pe copila asta cu degetele ca nişte cîrnăciori olteneşti (de care sînt convinsă că are parte din plin la cină). La telefon e maică-mea. Ies cu telefonul din secretariat, într-o încercare stîngace de intimitate. De un an, de cînd cineva de sus s-a îndurat de noi şi ne-a instalat telefonul ăsta cu antenă, bîrfele s-au înjumătăţit subit. Aud doar ăia care oricum aud totul. Şi, din fericire, nu sînt rude cu Mimi, Tănţica sau Dorina. Mda. Ce să vrea şi ea, mama. Vrea să afle dacă am rămas "în sfîrşit" gravidă, cine a mai auzit "să nu faci copii pînă la 28 de ani?!". Nici nu ştiu ce să aleg între conversaţia telefonică absolut stupidă sau copila abominabilă de la etajul 1. Seara, îmi place să merg pe jos acasă. Îmi adun gîndurile. Cîteodată, strîng tare la piept cîte o carte împrumutată "pe sub mînă" de la vreun părinte binevoitor. Ăştia au acces la atît de multe chestii… Păcat că nu fac nimic cu ele. Am auzit că unii dintre ei au acasă şi… Internet. Habar n-am ce e Internetul ăsta, am prins din zbor că este ceva foarte complicat şi periculos. Mie mi-ar fi frică să am Internet. Cine ştie în ce belele te poate băga. Probabil are legătură cu Interpolul ăla din filme. Nu că despre ăla aş şti mare lucru. Acasă, Dan a terminat toată ciorba de perişoare. De parcă pot să fac încă una aşa, cît ai bate din palme din… hîrtie igienică! Nu-mi rămîne decît să ronţăi la o Eugenie uitată printr-o geantă de acum cîteva zile. Bărbatul meu doarme cu burta rotundă ca un pepene în sus şi sforăie. Eu fac noaptea albă, ca de obicei, numărînd găurile din dantela perdelei din dormitor. Am senzaţia că mîine o să întîrzii din nou la şcoală…