O zi (elveţiană) cu Europa de Est
1989. Soarele răsare la Est. Undeva dincolo de Zid. De patruzeci de ani, militarii noştri sînt urmăriţi de coşmaruri: Tratatul de la Varşovia ar putea să ne măture pur şi simplu într-o bună dimineaţă. Armata elveţiană numără încă 625.000 de soldaţi. Populaţia stă înarmată, pregătită în orice moment să răspundă atacurilor aşteptate din Est. 2009. Soarele răsare la Est. Undeva în spatele gardului de sîrmă al graniţei Uniunii Europene. Elveţia supune la vot dacă şi în viitor lucrurile vor trebui să fie tot aşa. De data aceasta nu mai există ameninţarea tancurilor sovietice: de data acesta cei care ciugulesc bogăţia Elveţiei sînt corbii negri din Est, corbii de pe afişele Partidului Popular Elveţian (SVP), populist de dreapta, ce împînzesc cuprinsul ţării. Elita economică elveţiană luptă împotriva campaniei SVP-ului, îşi mobilizează toate forţele şi referendumul îi dă voie, în cele din urmă, să-şi păstreze forţa de muncă ieftină din Est: 60 de procente adoptă rezoluţia federală privind dreptul liberei circulaţii a persoanelor şi extinderea ei asupra României şi Bulgariei. România şi Bulgaria au reuşit. Opt luni mai tîrziu îmi este clar de ce: în deschiderea EEDay (East European Day 09), organizatorul principal, profesorul Nicholas Hayoz, impresionează publicul proiectînd şi comentînd un tabel (este vorba despre clasificarea "Regime Types in Eastern Europe", www.freedomhouse. org). Grupul "Democraţiilor consolidate" cuprinde tocmai acele ţări care fuseseră primite deja în 2004 în UE. În fruntea celei de-a doua grupe, a "democraţiilor semi-consolidate", se află Bulgaria şi, pe locul al doilea, România. Pe locul al treilea se află, încă aspirantă, Croaţia. În dreptul fiecăreia sînt cifre care cresc cu fiecare nouă grupă. Conceptele de "state eşuate", respectiv de "state care eşuează", sînt utilizate atît de mult de profesorul Hayoz, încît toţi sfîrşim prin a pricepe că ele se referă la ţările cu numere mari. Cele deci tot mai spre Est, cele de unde răsare soarele şi unde el va continua să răsară şi de-acum înainte. Printre acestea se numără... Georgia! Îi salutăm pe invitaţii noştri est-europeni cu aplauze. Fostul ministru georgian al Învăţămîntului, Ghia Nodia, îi urmează profesorului meu şi ţine un lung discurs fermecător, pentru a ajunge la concluzia că nu există nici o soluţie exemplară pentru procesul de transformare. Însă în rîndurile din faţă, cineva exprimă rapid o opinie diferită: acesta se dovedeşte a fi un croat. El susţine că nu cunoaşte în mod deosebit istoria Georgiei şi a regiunii, însă poate afirma, din propria experienţă, că după moartea lui Franjo Tudjman în Croaţia totul este mai bine. Întrebarea lui sună astfel: "Nu există şi în Georgia cineva după a cărui moarte totul să fi devenit sau să poată deveni mai bine?". Nu e alegoric, ceea ce aud e cît se poate de literal. "Din păcate, nu" " admite Nodia. Şi aşa se face că Georgia trebuie să mai rămînă un timp în grupa "Guvernelor de tranziţie" din clasamentul clipind electronic pe zidul amfiteatrului. Nu este lipsit de ironie faptul că statele est-europene ar da orice sau au dat orice ca să devină membre ale UE, în timp ce noi, elveţienii, am putea deveni, dar nu dorim să devenim membri ai UE. Miza Uniunii Europene e însă foarte limpede: este vorba despre comerţul liber, despre pieţe de desfacere şi despre geopolitică strategică. Integrarea politică şi conştiinţa comună rămîn în planul al doilea. În calea lor stă naţionalismul, poveste veche. Odată cu Primul Război Mondial au dispărut de pe hartă două importante imperii multinaţionale. Noile graniţe au fost trasate la Conferinţa de Pace de la Paris în mod arbitrar şi sub egida unei elite politice restrînse. Astfel, au luat fiinţă state naţionale care nu meritau acest nume, deoarece erau orice altceva decît omogene din punct de vedere etnic. Abia Al Doilea Război Mondial a înlăturat " parţial " această eterogenitate, recurgînd însă la groaznice epurări etnice şi la deplasări de populaţii. Războiul Rece a întrerupt procesul omogenizării pentru aproape o jumătate de secol, el fiind reluat şi continuat pînă astăzi, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, cu separarea Cehoslovaciei şi cu războaiele din Iugoslavia. Cîte suferinţe ne-a adus însă această delimitare de aşa-zişii "ceilalţi", cîte vieţi umane ne-a costat acest război civil european! Desigur: unificarea economică a UE are drept efect secundar destabilizarea graniţelor. De acest lucru am devenit extrem de conştient eu însumi vara trecută, în timpul unui tur cu bicicleta prin Europa de Sud-Est. În regiunea de graniţă dintre Ungaria şi Slovacia " ţări vecine, dar nu tocmai prietene " era plin de maşini cu numerele ambelor state, ca şi ale multor altor state europene. Graniţa părea pur şi simplu să nu existe. Schimbare de decor, două săptămîni mai tîrziu, pe cînd voiam să trec graniţa din Muntenegru în Croaţia: mă întîmpină un post de graniţă nou-nouţ şi ultramodern. Pe un panou de la marginea străzii scria cu litere mari că această construcţie fusese finanţată de UE. Uniunea Europeană şterge graniţe, dar creează totodată altele. Cine aparţine Uniunii Europene şi cine nu, se decide, oare, în funcţie de numărul atribuit ţării respective, în tabelul amintit de pe zid? În cadrul acestei EEDay, oricine a putut lua cuvîntul, indiferent cît de mare este numărul din dreptul ţării sale. Desigur, lumea devine ceva mai atentă atunci cînd urcă la tribună fostul vicepreşedinte polonez al Parlamentului UE (Janusz Onyskiewicz), însă încercăm să-i dăm fiecăruia aceeaşi atenţie şi acelaşi respect. Se fac schimburi de ponturi şi de sfaturi, se observă repede că toţi aceşti oameni au stat cîndva în aceeaşi barcă. Dar rămîne cu totul de neînţeles pentru mine de ce îşi croieşte, atunci, fiecare singur drumul, în loc să meargă împreună cu ceilalţi. De ce Croaţia şi Slovenia se ceartă din pricina graniţei, în loc să lase pur şi simplu graniţa să dispară? De ce Ungaria şi Slovacia se ceartă din pricina limbilor, în loc să vorbească o limbă comună? Şi aşa, rămîn cu impresia că în politica şi economia reală nu este vorba, totuşi, decît despre putere, bani şi influenţă, iar cifrele din dreptul ţărilor, în tabelul cel fascinant pentru mine, nu înseamnă nimic altceva decît asta. În 1956, cînd Revoluţia maghiară a fost înăbuşită în sînge, Vestul simpatiza cu populaţia fără apărare. Simpatizam, de asemenea, în 1968, cu Primăvara de la Praga, cînd tancurile îşi rulau din nou şenilele împotriva Vestului. Odinioară plîngerile şi descrierile disidenţilor şi autorilor din Est găseau ascultare. Pături largi ale populaţiei, de orice culoare politică, se solidarizau cu oamenii aceia şi le deplîngeau soarta. Astăzi ne este indiferent dacă oamenii din Ucraina îngheaţă de frig din cauză că le-a fost tăiată conducta de gaz. Important este că la noi gazul curge încă. Astăzi ne este indiferent faptul că, în Rusia, criticii regimului sînt închişi sau ucişi. Important este că preşedinţii se tutuiesc şi sînt democraţi fără cusur. Astăzi nu ne mai preocupă grijile oamenilor, ci ne întrebăm doar cum ne pot influenţa ele pe noi, aici, din punct de vedere economic. Astăzi nu-i mai sărbătorim pe emigranţii din Est ca pe nişte disidenţi respectabili, ci lăsăm în seama lor muncile noastre murdare. Iar în loc să le fim recunoscători, politicienii noştri bat toba cu povestea imigrărilor în masă. În Est, politicienii de aceeaşi teapă amintesc mereu de nedreptăţile şi de greşelile celorlalţi, cer delimitări imperioase şi pedepse exemplare, demonizează Vestul, iar oamenii uită că urau cîndva tocmai aceste graniţe şi ziduri, şi nu doreau altceva decît să le dărîme. Că se poate şi altfel o arată o zi precum EEDay, în care fiecăruia i se dă ascultare. Dar EEDay se întîmplă în insula unui campus universitar. Dacă ieşim din amfiteatru, din clădirile ultramoderne, înapoi spre Gara mare a oraşului acestuia mic şi catolic şi provincial, mă întreb ce mai rămîne din solidaritatea asta? Unde este voinţa comună de a aparţine aceleiaşi lumi şi de a face să dispară nu numai graniţele economice, ci şi cele din minţile oamenilor? Soarele va continua să răsară la Est, însă eu sper că va răsări cîndva, o dată măcar, şi deasupra Pacificului. Andreas Zeman studiază Istoria şi Slavistica în cadrul programului comun al universităţilor din Berna şi Fribourg. Are " insistă asupra coincidenţei el însuşi " 21 de ani. www.zeme.ch.
