O virtute paradoxală: moderaţia

În urmă cu două luni, am publicat la Editura Polirom Elogiul moderaţiei, în care am încercat să ofer o pledoarie în favoarea unei virtuţi politice fundamentale, dar adesea ignorate: moderaţia. În paginile cărţii, am propus cititorilor o călătorie în lumea ideilor politice, care a început în Grecia antică, cu Platon şi Aristotel, şi a continuat în epoca modernă, cu Machiavelli, Guicciardini, Gracián, Halifax, Montesquieu, The Federalist Papers, Burke, Tocqueville, Guizot, şi Macaulay. În ultimul capitol al cărţii, am reflectat pe marginea actualităţii moderaţiei în zilele noastre, aducînd în discuţie exemplul luminos al lui Raymond Aron, o voce lucidă, care ne-a oferit tuturor un splendid exemplu de responsabilitate şi moderaţie în timpuri întunecate. Combinînd analiza istorică a diferitelor faţete (deopotrivă etice şi instituţionale) ale moderaţiei cu reflecţia asupra simţului politic şi a naturii politicii în epoca modernă, Elogiul moderaţiei s-a născut din convingerea mea că moderaţia nu e nici pe departe un sinonim al mediocrităţii şi complezenţei etice, aşa cum se crede uneori, ci o virtute rară şi greu de practicat în politică, care presupune o bună doză de curaj şi autocontrol, luciditate şi simţ al proporţiilor, viziune şi responsabilitate. Adresîndu-se deopotrivă publicului larg şi celui specializat, cartea mea a avut ambiţia de a-şi convinge cititorii că avem nevoie astăzi, mai mult decît oricînd, de moderaţie, pentru a tempera elanurile radicale sau extremiste ale celor care văd lumea doar în culori tari, de obicei alb şi negru sau roşu şi brun. În acelaşi timp, am intenţionat să fac în mod indirect şi o pledoarie în favoarea unui alt mod de a concepe acţiunea politică, propunînd o reconsiderare a "compromisului" politic, ce trebuie disociat (cred eu) de simpla promiscuitate, şi aceasta în pofida caracteristicilor politicii autohtone, încă dominate de vulgaritate şi de o retorică lipsită de orice substanţă. Într-un plan mai larg însă, am insistat nu numai asupra dimensiunilor etice ale moderaţiei, ci şi asupra laturilor sale instituţionale, care trimit la virtuţile şi principiile guvernării limitate reprezentative, asupra cărora au comentat, în pagini memorabile, părinţii fondatori ai democraţiei americane în The Federalist Papers. Aşa cum bine au remarcat Ioan Stanomir şi Tudorel Urian (în recenziile lor publicate în 22, nr. 847 şi România literară, 2 iunie, 2006), Elogiul moderaţiei are la bază o misiune deopotrivă pedagogică şi polemică, nu lipsită de o anumită excentricitate, ce propune o nouă viziune asupra relaţiei dintre cetate şi locuitorii ei. Pledoaria mea a fost, în sfîrşit, în favoarea unui liberalism politic suplu, a cărui principală menire e aceea de a purifica şi modera democraţia şi instituţiile ei, tocmai pentru a întări vitalitatea acestora din urmă. Sînt recunoscător tuturor cititorilor mei care au avut răbdare să mă însoţească pînă la capăt în excursul meu în istoria moderaţiei, pentru a-i pune în lumină diversele faţete. Unii dintre cei care au comentat pe marginea cărţii s-au întrebat, pe bună dreptate, dacă e adevărat că ceea ce lipseşte în România este, mai presus de toate, moderaţia. Nu cumva avem nevoie astăzi - întreabă Horaţiu Pepine (într-un text al său, "Elogiul radicalităţii", publicat în Cotidianul din 20 iunie 2006) - tocmai de o mai mare radicalitate pentru a vindeca multe dintre rănile trecutului? N-a fost oare moderaţia compromisă în România de jumătăţile de măsură aplicate de guvernele trecute, sub privirea îngăduitoare a fostului preşedinte Iliescu, care a zămislit (cu sau fără voia sa) o clasă politică rapace şi iresponsabilă, indiferentă faţă de binele comun şi interesată doar de îmbogăţire pe termen scurt? Aceste întrebări sînt pe deplin legitime. Mă grăbesc să precizez că moderaţia, pe care am elogiat-o, nu are nimic de-a face cu gradualismul şi jumătăţile de măsură pernicioase ale foştilor guvernanţi, care au amînat la nesfîrşit (sau au compromis prin măsuri neinspirate) reformele politice de care ţara avea (şi are) atîta nevoie. Viziunea lor politică îngustă şi mediocră nu poate fi calificată drept moderată. În viziunea mea, moderaţia presupune respectul legii, putere limitată, evitarea exceselor şi limitarea arbitrariului politic (sub toate formele sale), ea fiind inseparabilă, în plus - aşa cum sublinia şi Pepine - de o anumită formă de solidaritate şi respect faţă de binele comun şi opiniile celorlalţi. Nimeni nu se va îndoi că astfel definită, moderaţia este virtutea de care România are nevoie astăzi mai presus de orice, pentru a elimina corupţia şi a tempera individualismul excesiv şi atomizarea crescîndă a societăţii şi pentru a asigura o balanţă viabilă între diversele puteri şi forţe sociale. Aş merge pînă la a afirma că nu există jumătăţi de măsură în această privinţă: România de astăzi are nevoie de o guvernare reprezentativă autentică, şi nu de una contrafăcută. Ea are nevoie de politicieni care nu trădează interesele celor care i-au ales şi pe care-i reprezintă în Parlament. Ea are nevoie de oameni care iau în calcul nu numai interesul pe termen scurt, ci şi (sau mai ales) pe cel de lungă durată, întrebîndu-se mereu cum va arăta (sau cum ar trebui să arate) ţara, douăzeci sau treizeci de ani de acum înainte. În această privinţă, sînt perfect de acord cu Horaţiu Pepine cînd afirmă că România are nevoie, în mod paradoxal, de o mare radicalitate pentru a corecta viciile multor instituţii postcomuniste care au crescut strîmb, în anii din urmă, sau s-au născut cu defecte cronice structurale. Reforma profundă a Constituţiei, amînată mult timp, bate la uşă, după cum tot de o reformă majoră are nevoie şi sfera electorală pentru a corecta actualele vicii de reprezentativitate care au permis unui partid oportunist şi lipsit de doctrină, precum Partidul Conservator, să joace un rol atît de important la guvernare. Aşa cum bine remarca Horaţiu Pepine în textul mai sus amintit, "la nivelul fiecărei instituţii, se cuvine să abandonăm aproximativul, indolenţa, compromisul între norme şi interesele particulare şi să instituim o etică radicală". Nu pot decît să subscriu acestei viziuni, care însă nu exclude, în mod paradoxal, nevoia de moderaţie. Căci, aceasta din urmă, în opinia mea, se referă nu atît la natura valorilor şi principiilor la care cineva aderă, ci mai ales (deşi nu exclusiv) la felul în care acele valori sînt definite şi transpuse în practică. De aceea, moderaţii pot fi întîlniţi în principiu atît la dreapta, cît şi la stînga eşichierului politic, cu condiţia ca modul în care îşi afirmă valorile să implice respectul ferm faţă de opiniile celorlalţi, domnia legii şi ataşamentul indubitabil faţă de principiile democraţiei şi societăţii deschise. De aceea, cînd afirm (după modelul lui Montesquieu şi Tocqueville) că moderaţia trebuie să fie virtutea supremă a legiuitorului şi una dintre valorile supreme ale cetăţii, am în vedere faptul că politica nu trebuie niciodată concepută după logica lui sau-sau, ci după cea a lui mai mult sau mai puţin. Moderaţia înfloreşte pe fondul competiţiei politice în sînul unei societăţi deschise, ale cărei excese încearcă să le tempereze. Privită astfel, acţiunea politică trebuie să respecte şi să garanteze pluralismul de idei şi interese care apare natural în societate, combătînd în acelaşi timp fanatismul ideologic şi oportunismul cinic, incompatibile cu etica dialogului generalizat. Mă grăbesc să adaug însă că o cetate, în care ar exista doar moderaţi, n-ar fi pînă la urmă nimic altceva decît o contradicţie în termeni, pentru că moderaţia presupune mereu existenţa extremelor pe care încearcă să le corecteze. Mă simt de aceea dator să repet că nici o virtute - nici măcar moderaţia - nu poate fi absolutizată sau idolatrizată fără ca aceasta să nu se întoarcă împotriva ei. Mai mult chiar, recunosc că, fără entuziaştii radicali, lumea noastră ar fi dealtfel mult mai săracă şi mai fadă. În plus, trebuie spus că există momente istorice cînd nu se cade să fii moderat. De aceea - aşa cum bine a remarcat Adrian Papahagi (în recenzia sa publicată în Adevărul literar şi artistic, nr. 8251, iulie) - moderaţia este şi rămîne o virtute paradoxală, ea putînd fi uneori presărată cu "excese oportune", mai ales în momente de criză cînd sînt ameninţate fundamentele societăţii deschise. Să nu uităm că în anumite cazuri nu există o cale de mijloc pe care s-o putem alege pentru a găsi mijlocul de aur lăudat de filosofii antici. Uneori, pentru a salva democraţia şi instituţiile ei, se cuvine să fim inflexibili în apărarea libertăţilor ei. Alteori însă, în timpuri normale, democraţia se cuvine a fi iubită cu moderaţie, fără exces de zel şi fără rigiditate principială. Simţul politic nu este decît expresia decantată a acestei fine balanţe, pentru care nu există pînă la urmă nici o reţetă infailibilă.