O virtute paradoxală: moderaţia

Aurelian CRĂIUŢU
Publicat în Dilema Veche nr. 135 din 25 Aug 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În urmă cu două luni, am publicat la Editura Polirom Elogiul moderaţiei, în care am încercat să ofer o pledoarie în favoarea unei virtuţi politice fundamentale, dar adesea ignorate: moderaţia. În paginile cărţii, am propus cititorilor o călătorie în lumea ideilor politice, care a început în Grecia antică, cu Platon şi Aristotel, şi a continuat în epoca modernă, cu Machiavelli, Guicciardini, Gracián, Halifax, Montesquieu, The Federalist Papers, Burke, Tocqueville, Guizot, şi Macaulay. În ultimul capitol al cărţii, am reflectat pe marginea actualităţii moderaţiei în zilele noastre, aducînd în discuţie exemplul luminos al lui Raymond Aron, o voce lucidă, care ne-a oferit tuturor un splendid exemplu de responsabilitate şi moderaţie în timpuri întunecate. Combinînd analiza istorică a diferitelor faţete (deopotrivă etice şi instituţionale) ale moderaţiei cu reflecţia asupra simţului politic şi a naturii politicii în epoca modernă, Elogiul moderaţiei s-a născut din convingerea mea că moderaţia nu e nici pe departe un sinonim al mediocrităţii şi complezenţei etice, aşa cum se crede uneori, ci o virtute rară şi greu de practicat în politică, care presupune o bună doză de curaj şi autocontrol, luciditate şi simţ al proporţiilor, viziune şi responsabilitate. Adresîndu-se deopotrivă publicului larg şi celui specializat, cartea mea a avut ambiţia de a-şi convinge cititorii că avem nevoie astăzi, mai mult decît oricînd, de moderaţie, pentru a tempera elanurile radicale sau extremiste ale celor care văd lumea doar în culori tari, de obicei alb şi negru sau roşu şi brun. În acelaşi timp, am intenţionat să fac în mod indirect şi o pledoarie în favoarea unui alt mod de a concepe acţiunea politică, propunînd o reconsiderare a "compromisului" politic, ce trebuie disociat (cred eu) de simpla promiscuitate, şi aceasta în pofida caracteristicilor politicii autohtone, încă dominate de vulgaritate şi de o retorică lipsită de orice substanţă. Într-un plan mai larg însă, am insistat nu numai asupra dimensiunilor etice ale moderaţiei, ci şi asupra laturilor sale instituţionale, care trimit la virtuţile şi principiile guvernării limitate reprezentative, asupra cărora au comentat, în pagini memorabile, părinţii fondatori ai democraţiei americane în The Federalist Papers. Aşa cum bine au remarcat Ioan Stanomir şi Tudorel Urian (în recenziile lor publicate în 22, nr. 847 şi România literară, 2 iunie, 2006), Elogiul moderaţiei are la bază o misiune deopotrivă pedagogică şi polemică, nu lipsită de o anumită excentricitate, ce propune o nouă viziune asupra relaţiei dintre cetate şi locuitorii ei. Pledoaria mea a fost, în sfîrşit, în favoarea unui liberalism politic suplu, a cărui principală menire e aceea de a purifica şi modera democraţia şi instituţiile ei, tocmai pentru a întări vitalitatea acestora din urmă. Sînt recunoscător tuturor cititorilor mei care au avut răbdare să mă însoţească pînă la capăt în excursul meu în istoria moderaţiei, pentru a-i pune în lumină diversele faţete. Unii dintre cei care au comentat pe marginea cărţii s-au întrebat, pe bună dreptate, dacă e adevărat că ceea ce lipseşte în România este, mai presus de toate, moderaţia. Nu cumva avem nevoie astăzi - întreabă Horaţiu Pepine (într-un text al său, "Elogiul radicalităţii", publicat în Cotidianul din 20 iunie 2006) - tocmai de o mai mare radicalitate pentru a vindeca multe dintre rănile trecutului? N-a fost oare moderaţia compromisă în România de jumătăţile de măsură aplicate de guvernele trecute, sub privirea îngăduitoare a fostului preşedinte Iliescu, care a zămislit (cu sau fără voia sa) o clasă politică rapace şi iresponsabilă, indiferentă faţă de binele comun şi interesată doar de îmbogăţire pe termen scurt? Aceste întrebări sînt pe deplin legitime. Mă grăbesc să precizez că moderaţia, pe care am elogiat-o, nu are nimic de-a face cu gradualismul şi jumătăţile de măsură pernicioase ale foştilor guvernanţi, care au amînat la nesfîrşit (sau au compromis prin măsuri neinspirate) reformele politice de care ţara avea (şi are) atîta nevoie. Viziunea lor politică îngustă şi mediocră nu poate fi calificată drept moderată. În viziunea mea, moderaţia presupune respectul legii, putere limitată, evitarea exceselor şi limitarea arbitrariului politic (sub toate formele sale), ea fiind inseparabilă, în plus - aşa cum sublinia şi Pepine - de o anumită formă de solidaritate şi respect faţă de binele comun şi opiniile celorlalţi. Nimeni nu se va îndoi că astfel definită, moderaţia este virtutea de care România are nevoie astăzi mai presus de orice, pentru a elimina corupţia şi a tempera individualismul excesiv şi atomizarea crescîndă a societăţii şi pentru a asigura o balanţă viabilă între diversele puteri şi forţe sociale. Aş merge pînă la a afirma că nu există jumătăţi de măsură în această privinţă: România de astăzi are nevoie de o guvernare reprezentativă autentică, şi nu de una contrafăcută. Ea are nevoie de politicieni care nu trădează interesele celor care i-au ales şi pe care-i reprezintă în Parlament. Ea are nevoie de oameni care iau în calcul nu numai interesul pe termen scurt, ci şi (sau mai ales) pe cel de lungă durată, întrebîndu-se mereu cum va arăta (sau cum ar trebui să arate) ţara, douăzeci sau treizeci de ani de acum înainte. În această privinţă, sînt perfect de acord cu Horaţiu Pepine cînd afirmă că România are nevoie, în mod paradoxal, de o mare radicalitate pentru a corecta viciile multor instituţii postcomuniste care au crescut strîmb, în anii din urmă, sau s-au născut cu defecte cronice structurale. Reforma profundă a Constituţiei, amînată mult timp, bate la uşă, după cum tot de o reformă majoră are nevoie şi sfera electorală pentru a corecta actualele vicii de reprezentativitate care au permis unui partid oportunist şi lipsit de doctrină, precum Partidul Conservator, să joace un rol atît de important la guvernare. Aşa cum bine remarca Horaţiu Pepine în textul mai sus amintit, "la nivelul fiecărei instituţii, se cuvine să abandonăm aproximativul, indolenţa, compromisul între norme şi interesele particulare şi să instituim o etică radicală". Nu pot decît să subscriu acestei viziuni, care însă nu exclude, în mod paradoxal, nevoia de moderaţie. Căci, aceasta din urmă, în opinia mea, se referă nu atît la natura valorilor şi principiilor la care cineva aderă, ci mai ales (deşi nu exclusiv) la felul în care acele valori sînt definite şi transpuse în practică. De aceea, moderaţii pot fi întîlniţi în principiu atît la dreapta, cît şi la stînga eşichierului politic, cu condiţia ca modul în care îşi afirmă valorile să implice respectul ferm faţă de opiniile celorlalţi, domnia legii şi ataşamentul indubitabil faţă de principiile democraţiei şi societăţii deschise. De aceea, cînd afirm (după modelul lui Montesquieu şi Tocqueville) că moderaţia trebuie să fie virtutea supremă a legiuitorului şi una dintre valorile supreme ale cetăţii, am în vedere faptul că politica nu trebuie niciodată concepută după logica lui sau-sau, ci după cea a lui mai mult sau mai puţin. Moderaţia înfloreşte pe fondul competiţiei politice în sînul unei societăţi deschise, ale cărei excese încearcă să le tempereze. Privită astfel, acţiunea politică trebuie să respecte şi să garanteze pluralismul de idei şi interese care apare natural în societate, combătînd în acelaşi timp fanatismul ideologic şi oportunismul cinic, incompatibile cu etica dialogului generalizat. Mă grăbesc să adaug însă că o cetate, în care ar exista doar moderaţi, n-ar fi pînă la urmă nimic altceva decît o contradicţie în termeni, pentru că moderaţia presupune mereu existenţa extremelor pe care încearcă să le corecteze. Mă simt de aceea dator să repet că nici o virtute - nici măcar moderaţia - nu poate fi absolutizată sau idolatrizată fără ca aceasta să nu se întoarcă împotriva ei. Mai mult chiar, recunosc că, fără entuziaştii radicali, lumea noastră ar fi dealtfel mult mai săracă şi mai fadă. În plus, trebuie spus că există momente istorice cînd nu se cade să fii moderat. De aceea - aşa cum bine a remarcat Adrian Papahagi (în recenzia sa publicată în Adevărul literar şi artistic, nr. 8251, iulie) - moderaţia este şi rămîne o virtute paradoxală, ea putînd fi uneori presărată cu "excese oportune", mai ales în momente de criză cînd sînt ameninţate fundamentele societăţii deschise. Să nu uităm că în anumite cazuri nu există o cale de mijloc pe care s-o putem alege pentru a găsi mijlocul de aur lăudat de filosofii antici. Uneori, pentru a salva democraţia şi instituţiile ei, se cuvine să fim inflexibili în apărarea libertăţilor ei. Alteori însă, în timpuri normale, democraţia se cuvine a fi iubită cu moderaţie, fără exces de zel şi fără rigiditate principială. Simţul politic nu este decît expresia decantată a acestei fine balanţe, pentru care nu există pînă la urmă nici o reţetă infailibilă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Campania de recrutare a Kievului capătă ritm. Noile metode prin care sunt atrași voluntari pentru armata ucraineană
Campaniile menite să intensifice recrutarea voluntară, inclusiv campanii de relații publice au pus pe roate efortul de mobilizare a noi recruți pentru armata ucraineană, pe fondul entuziasmului scăzut al ucrainenilor de a se înrola, relatează Reuters și The Guardian.
image
Cum să folosești corect aerul condiționat de la mașină. Sfaturi pentru economia de combustibil: „nu mori, va fi rece mașina” VIDEO
Vara aceasta, temperaturile ridicate ne fac să apelăm din ce în ce mai des la aerul condiționat al mașinii. Însă, o utilizare incorectă a acestuia poate duce la un consum crescut de combustibil și chiar la probleme tehnice.
image
Seceta lovește România. Sute de localități rămân fără apă. Se face apel la rațiune
România se confruntă cu o criză acută a apei, zeci de localități rămânând fără această resursă vitală. Seceta prelungită a dus la scăderea semnificativă a nivelului în lacurile de acumulare, iar debitele râurilor sunt sub media multianuală.

HIstoria.ro

image
Destinul unui general uitat, în „Historia” de iulie
„Rareori un simț mai înalt al datoriei și al dreptății s-a împerecheat cu o mai desăvârșită simplicitate, cu o mai prietenească modestie,” spunea istoricul Gheorghe Brătianu despre Nicolae Dăscălescu – general decorat, apoi deținut politic și țăran sărac. Descoperiți un destin excepțional.
image
Pe vremea când nu exista cod roșu și aer condiționat: în 1911 canicula a făcut prăpad în Europa și SUA
Chiar dacă valurile de căldură devin din ce în ce mai intense și mai frecvente ca urmare a încălzirii globale, acestea nu reprezintă un fenomen nou în istorie. Un exemplu tragic este vara anului 1911, când Franța a fost lovită de un val de căldură devastator. În acea perioadă, peste 40.000 de oameni
image
De ce mergeau bogătașii ruși la Nisa?
Citirea romanului Fum, de Turgheniev, dar și reluarea prozei mele despre Rușii de la Baden Baden, au făcut să mă întreb: De ce mergeau rușii din lumea înaltă în Occident în proporție de masă? De ce nu dădeau năvală occidentalii în Rusia țaristă?