O teologie a vîrstelor (1995)

În contrast cu maturitatea - etapă a presupusului echilibru -, tinereţea şi bătrîneţea sînt vîrste asimetrice, excesive, paradoxale. Asimetrice, pentru că forţa şi înţelepciunea sînt distribuite inegal, departe de ideea şi mereu conjurata lor alianţă. Excesive, pentru că radicalismul pîndeşte deopotrivă junimea căutătoare de forme şi senectutea incapabilă să le abandoneze. Paradoxale, în fine, pentru că atît tinerii, cît şi vîrstnicii fac obiectul unor percepţii sociale alternative: cînd admiraţi, cînd detestaţi, ei au obligaţia permanentă de a-şi consolida statutul, la limita dintre privilegiu şi osîndă. Insul adult e comparabil cu o maşinărie bine unsă, cu un obiect a cărui mişcare purcede dintr-o inerţie perfect mascată. El seamănă mai mult cu un satelit fixat pe orbită decît cu un avion care înfruntă gravitaţia în perioada critică a decolării sau a revenirii la sol. Uitînd cel mai adesea de unde a plecat şi încotro merge, maturul pare cuprins de euforia propriei funcţionalităţi. În ochii lui, importantă e buna gestionare a derapajelor, pe scurt, arta de a fi mediocru. Sănătatea, "medie"; situaţia profesională, "stabilă"; viaţa familială, "rodată"; poziţia în comunitate, "dobîndită" (şi mai ales apărută prin repetarea aceloraşi lecţii) - iată invariabila partitură a personajului "copt"! Din acest unghi, vîrsta mijlocie este o binecuvîntare echivocă, dacă nu cumva un dezastru care se ignoră. Atîta timp cît rămînem anchilozaţi în hotarele ei, totul - de la rîvnita capodoperă, pînă la eventuala moarte - suportă rigorile jumătăţii de măsură şi confortul precar al jumătăţilor de adevăr... Aşa ne-am putea explica faptul că "maturii" monopolizează tendenţial normalitatea, purtîndu-se represiv cu tinerii şi neglijîndu-i pe cei aflaţi la capătul cursei... Nu putem, desigur, generaliza şi nici pune la stîlpul infamiei o clasă de vîrstă sociologic labilă şi psihologic permeabilă. E clar, de pildă, că într-o mulţime de "maturi" coexistă rodnic indeterminările tinereţii şi intuiţiile crepusculare ale seniorilor. În purtarea multor adulţi persistă o anumită, mozartiană, uşurătate, şi nu puţini tineri fac, dimpotrivă, dovada deplinei lor amplitudini intelectuale. Ne întîlnim frecvent cu bătrîni a căror intactă curiozitate sfidează regula decrepitudinii, tot aşa cum ne încrucişăm cu feluriţi adolescenţi tenebroşi, plictisiţi de viaţă, înainte de a o fi gustat realmente... Unul, precoce la epoca pantalonilor scurţi, devine iremediabil plat în preajma bacalaureatului... Altul, handicapat iniţial de cele mai slabe rezultate şcolare, se dovedeşte a fi scînteietor odată ajuns la mai consistenta libertate a studenţiei... Acesta, deşi dărăpănat fiziceşte, se vrea cu orice preţ seducător şi verde. Acela, inexpresiv la ora robusteţilor cuadragenare, se transformă cu anii într-o prezenţă plină de farmec... După cum observăm, diversitatea tipurilor şi a comportamentelor umane copleşeşte reducţiile la care apelăm atunci cînd idealizăm o vîrstă, în detrimentul alteia. Mărturisim pînă la capăt Continui totuşi să mă tem mai mult de vîrsta a doua decît de prima şi ultima dintre cele ce ne sînt date aici. E adevărat, după cum sugeram adineaori, că nimeni nu are o singură vîrstă. Purtăm în noi - precum un palimpsest straturile de cerneală - mozaicul unor condiţionări decalate sau, dacă vrem, realitatea unei identităţi plurale, în interiorul căreia "natura" şi "cultura" se suprapun parţial. Petrecem dimineţi juvenile şi după-amieze bătrînicioase. Migraţia fantasmelor noastre acoperă, printr-un soi de imaginară ubicuitate, ansamblul ipostazelor temporale de care se învredniceşte individul comun... Esenţială rămîne, în tot acest joc de oglinzi, capacitatea fiecăruia de a nu pierde din vedere ţinta divină a oricărui cursus pămîntesc. Or, fapt este că amintita capacitate se exercită cu mai mult firesc la începutul şi la sfîrşitul parcursului nostru, adică atunci cînd francheţea visului şi amărăciunea lucidităţii salvează în noi acea parte de smerenie pe care "maturitatea", cu obtuza ei siguranţă de sine, reuşeşte să o estompeze. Pentru a ne micşora salutar, pentru a ne lepăda de noi înşine, aşa cum ne cere Hristos, trebuie să acuzăm vertijul propriului viitor (existenţial sau eshatologic). E nevoie de teroarea spaţiilor oarbe, de infinitatea presantă a unui timp virtual, pentru a resimţi urgenţa lui Dumnezeu. Şi cine poate mai bine experimenta o atare anxietate decît tinerii şi bătrînii? Cu excepţia cazurilor lăturalnice, ei sînt cu toţii exponenţii unui egoism jertfelnic: tînărul, pentru că, în plin narcisism, e gata să moară pentru o cauză înaltă, de îndată ce a înţeles-o; vîrstnicul, pentru că, otrăvit de îndelunga coabitare cu el însuşi, îşi aşteaptă decesul ca pe o izbăvire. Ambii sînt pregătiţi să-şi iasă din fire, sau, cu o vorbă mai tehnică, să cunoască starea de extaz. Şi în ambele posturi, sufletul îşi hrăneşte nobleţea din propriile insuficienţe: pe de o parte, frăgezimea unui psihic neîncercat şi vulnerabil; pe de altă parte, frăgezirea unui ego maltratat de împrejurări, traumatizat de eşecuri, jupuit de viu... Dintr-o atare perspectivă, bătrînul pare a fi avantajat în raport cu tînărul situat la începutul ciclului vital. Căci, dacă tînărul generic se poate fără îndoială sacrifica, prea puţini dintre tinerii în carne şi oase consimt vreo jertfă cît de mică. În absenţa unei credinţe împărtăşite, ispita celui tînăr este aceea de a-l imita pe maturul "realizat" şi nu există, spuneam, un alt drum mai scurt către împotmolirea într-o călduţă resemnare lucrativă. Spre deosebire de comoditatea junilor care vor să-şi precipite, servil, maturizarea, vîrstnicul nu mai are, din fericire, pe cine copia: el este prin urmare obligat să-şi rămînă fidel, să-şi studieze paragina cu răceala unui entomolog, să accepte - uşurat - proximitatea declinului şi iminenţa saltului final. Neputinţa trupească fiind cel mai eficient succedaneu al ascezei, nimic nu-l mai opreşte pe bătrîn să se dedice celor veşnice, precum Iov, care, tolănit pe grămada sa de gunoi, convorbea cu Dumnezeu... Cînd nu mai avem ce face, cînd ne prefacem într-un ghem de dureri şi scîrbe, cînd orice revoltă este mai obositoare decît improbabila ei satisfacţie, cînd efortul de a supravieţui implică banalitatea suferinţei, atunci abia ajungem, în chip natural, la despuierea interioară pe care misticii au obţinut-o dintotdeauna în chip spiritual. Dincolo de orice aplecare doloristă, această coincidenţă are darul de a ne demonstra că ieşirea din sine pentru a-L întîlni pe Dumnezeu nu este (doar) un construct socio-cultural - aşa cum crede ştiinţa religiilor -, ci mai degrabă o vocaţie a speciei, după cum ne învaţă teologia. Evident că relaţia cu absolutul dumnezeiesc este îndeobşte socializată şi codificată în contextul unor tradiţii specifice. Dar valoarea obiectiv iniţiatică a senectuţii ne indică la fel de clar faptul că religiozitatea se actualizează semnificativ spre capătul destinului personal, chiar dacă subiectul acelui destin a fost de bunăvoie ireligios. Că mai există cîte un scelerat care, protagonist al unei farse demonice, moare articulînd blasfemii, nu se poate contesta. În regulă generală însă, curba entropică pe care alunecăm face din oricine un mărturisitor poate întîrziat, dar totdeauna sincer, al dorului de Celălalt. Epilogul indispus Se ştie că, în societăţile tradiţionale, bătrînii erau veneraţi mai ceva ca statuile zeităţilor hittite. Vremea noastră a creat şi impus cu totul alte atitudini: Occidentul îi "răsfaţă", condamnîndu-i la o singurătate aseptică şi la un sfîrşit de o maximă, cică organizată, "discreţie". Li se cere să fie veseli, să se implice în tot soiul de "pasiuni" utile, dar mai ales să dispară fără zgomot, într-o cameră de spital echipată pînă la dezumanizare. La noi, situaţia lor e notoriu-deplorabilă: pensii ridicole, surogatul de asistenţă medicală, pacostea unor infrastructuri vetuste - toate aceste tare sistematice fac din viaţa vîrstnicilor un soi de carnaval mizerabil, pe care mass-media îl dezvăluie zadarnic. Cred că această desconsiderare (care îi afectează, simetric, şi pe cei tineri) este degradantă pentru toată suflarea românească, de la vlădică la opincă. Şi sînt obligat să văd aici semnul cel mai trist al faptului că mitocanul adus în faţă de comunism a reuşit să-şi impună "filozofia": un hedonism de birt, o amoralitate sentimentală, un dizgraţios solipsism fiziologic... O mitocănie boită balcanic, jovial-necredincioasă, bonom-suficientă, vorbăreaţă şi laşă... O ticăloşie mijlocaşă, lipsită deopotrivă de inocenţă şi de riduri! (Dilema nr. 142, 29 septembrie 1995)