O scrisoare către tinerii cercetători
Îţi scriu ţie, tînără sau tînăr care te apropii de 30 de ani şi care nu ştii sigur dacă mai merită să investeşti pentru a deveni om de ştiinţă, sau dacă a venit vremea să îţi întemeiezi o familie, ori... o afacere. Nu demult aveam vîrsta ta şi hotăram că nimic nu poate fi mai important decît cariera ştiinţifică. La sfîrşitul anilor ’90, situaţia economică din România era cel puţin tristă, iar cea ştiinţifică " aproape comică. Drept pentru care, lăsîndu-i în urmă pe cei care ţineau la mine, am plecat peste mări şi ţări, pentru a învăţa meserie. Genetică. Eram convins că nu mă voi mai întoarce prea curînd, poate chiar niciodată, pentru că sistemul românesc nu îmi promitea nimic serios. Însă, după ce am înţeles cu adevărat ce înseamnă cercetarea de performanţă, am revenit în ţară. Am aflat de la străini că marile succese ştiinţifice se bazează pe aceleaşi ingrediente ca în orice alt domeniu: pasiune, multă trudă şi răbdare de pescar. Desigur, dacă ai bani suficienţi pentru echipamente, reactivi, cărţi, reviste de specialitate, participări la conferinţe, dar " impardonabil pentru un cercetător " şi pentru casă, masă şi blugi, satisfacţiile profesionale vin mai repede. Lovit de un romantism demn de o cauză mai bună, am hotărît că pot lucra şi în România, că pot contribui la dezvoltarea ştiinţei aici, unde aparent nu era nevoie de mine. Peste mulţi ani, se va putea aprecia în mod obiectiv dacă am reuşit sau nu, dar ceea ce îmi dă speranţă este faptul că mi-am găsit aliaţi. Extrem de puternici. Lucrează în laboratorul meu, lucrează în laboratoare din Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Masteranzi, doctoranzi, doctori în ştiinţă. Ei bine, aceşti colegi admirabili sînt tineri care se apropie de vîrsta de 30 de ani. Sînt convins, tinere matematician, fizician, chimist, inginer sau artist de oriunde din România, că mă crezi, pentru că şi tu eşti ca ei, ai prieteni ca ei. Ştiu că ţi-e greu, ştiu că ai fost umilit de multe ori, ştiu că sfertodocţii şi dinozaurii încearcă să te ţină în umbră, ştiu că fondurile pentru cercetare au fost tăiate drastic din cauza minciunii economice. Aflu în fiecare zi ce greu îţi este să împarţi bănuţii între chirie şi o carte nouă, te cred cînd te gîndeşti foarte serios să emigrezi, aşa cum au făcut mulţi colegi de-ai tăi care au avut succes în Occident. Ai dreptate, acolo sistemul este bine pus la punct, este corect, aproape că te obligă să te pui în valoare. Şi poate chiar este păcat să nu profiţi de o asemenea oportunitate profesională. De aceea, numai tu poţi hotărî dacă este bine sau nu să rămîi în ţară. Dar dacă pleci, nu abandona ideea de a te întoarce într-o bună zi. Nu are legătură cu patriotismul de paradă. Cred că a fi patriot înseamnă a fi profesionist, şi reciproca. Cu permisiunea ta, aş îndrăzni să îţi pun cîteva întrebări. Dacă sîntem de acord că sistemul nostru de învăţămînt şi cercetare este defect, cine şi cu ce vrei să îl înlocuiască? Crezi că gerontocraţia va face cel mai mic efort pentru a-ţi construi matricea în care să te poţi afirma? Nu te-ai săturat, draga mea colegă, dragul meu coleg, să vezi că şi în ştiinţă funcţionează clanuri şi cumetrii? Nu vrei să mă ajuţi să te ajut să ne ajutăm? Încă sînt la vîrsta la care pot pleca să îmi practic meseria în altă ţară, într-un laborator în care să am tot ce îmi trebuie. Dar nu vreau, nu mi se pare corect faţă de mine, faţă de tine... Pur şi simplu, e vorba de dreptul nostru de a încerca să fim fericiţi acolo unde ne-am născut. Fără ajutorul tău nu pot contribui la construirea unui sistem eficient de formare a valorilor şi voi ajunge să regret că nu am rămas cîndva printre străini. Îndrăznesc a te ruga să nu laşi cartea din mînă, să nu pui fruntea în pămînt, să nu cazi pradă deznădejdii, să îţi păstrezi calmul şi speranţa. Continuă-ţi experimentele, citeşte şi scrie cît mai mult, nu accepta nici cea mai mică nedreptate, luptă-te chiar şi cu morile de vînt dacă simţi că ai dreptate, pentru că ai o vîrstă minunată. La 30 de ani eşti şi adolescent şi matur, şi dinamic şi înţelept, e vîrsta la care eşti o forţă. Sînt obligat să sper că generaţia ta va obţine măcar un Premiu Nobel pentru România. Generaţia mea doar s-a gîndit la el. Îţi mulţumesc că ai avut răbdare să parcurgi aceste rînduri şi scuză, te rog, graba cu care le-am scris. Am vrut doar să ajungă la tine înainte să pleci, înainte să renunţi. De fapt, pentru că te respecţi, nu ai voie să renunţi. Aştept să te văd şi mîine în laborator...