O propunere

Publicat în Dilema Veche nr. 883 din 11 - 17 martie 2021
O propunere jpeg

Cînd aud dezbateri culturale care folosesc termenii „cultura vie” și (dacă există una vie trebuie să existe și una moartă) „cultura moartă” sau „cultura independentă” și (dacă există una independentă trebuie să existe și una dependentă) „cultura dependentă” mă crispez. Cam toate dezbaterile sau discursurile purtate în acești termeni sînt menite să sugereze superioritatea unora față de alții – evident, viul și independentul e superior mortului dependent – și, prin asta, să justifice o anumită reorientare a finanțărilor. Cum ideologia pătrunde insidios în orice facem și gîndim în zilele noastre, discuțiile de acest gen subîntind întotdeauna convingeri ideologice. Or, criteriul ideologic în discuțiile culturale nu clarifică, ci obnubilează. Măcar asta ar fi trebuit să înțelegem din deceniile comunismului.

Mie nu mi-e clar dacă după criteriile acestea, la modă astăzi, revistele culturale românești sînt „vii” sau „moarte”, „independente” sau „dependente”. Sau, poate, unele sînt „vii”, altele „moarte”, unele sînt „independente” și altele „dependente”. Sau, ca joc al minții doar, există și unele „vii”, dar „dependente”, și altele „moarte”, dar „independente”? Lăsînd gluma la o parte, precizez imediat că orice ideologie este, de fapt, o ipostaziere maximală a bunului plac, se poate deduce lesne că revistele care ne plac sînt „vii” și „independente”, iar cele care nu ne plac sînt „moarte” și „dependente”.

Cred că e mult mai util dacă recunoaștem că toate revistele culturale de la noi sînt parte a culturii scrise românești. Și, cînd vorbim despre prăbușirea culturii scrise în ultimele decenii, e necesar să vorbim deopotrivă despre cărți și reviste. În România, cînd spunem că nu se mai citește, trebuie să avem în vedere deopotrivă că nu se mai citesc cărți și reviste de cultură. Știm deja că piața românească de carte este cea mai săracă din toată Europa. Țări cu o populație mult mai mică decît a noastră – și vorbesc de țări din jurul nostru, precum Ungaria sau Bulgaria, nici prin cap nu-mi trece să ne comparăm cu Olanda sau Norvegia! – au o piață de carte cu mult mai mare decît a noastră în valoare absolută. Piața românească a revistelor culturale este încă și mai șubredă.

Or, în lipsa unui program național pe termen lung care să susțină consumul de cultură scrisă, lucrurile nu se vor putea niciodată remedia. Mai clar, cred că trebuie să încetăm să așteptăm de la stat susținere pentru o revistă sau alta (de aici prostia de a le considera pe unele „moarte”, deci de nesusținut, și pe altele „vii”, deci de susținut) și trebuie să așteptăm, de nu chiar să cerem, susținerea culturii scrise în ansamblul ei. Mai precis, nu neapărat susținerea scrisului, cît susținerea cititului.

Cum ne sprijină statul

În esență, sistemul prin care statul român sprijină revistele culturale care nu aparțin uniunilor de creație este simplu. O dată pe an se alcătuiește un juriu numit de ministrul Culturii care are misiunea de a împărți o sumă stabilită prin lege revistelor culturale din această categorie. În prima fază operează un set de criterii birocratice, de natură juridică și fiscală, pentru a se stabili care anume reviste se califică pentru această finanțare. Apoi, juriul împarte celor calificați suma de bani folosind un punctaj care se referă la activitatea publicistică propriu-zisă a fiecărei reviste. După aceea, revistele prezintă spre decont documente financiare care arată cheltuielile ce se pot acoperi legal cu suma primită și vin banii. Fără să fie foarte mare (de pildă, în cazul nostru, ajutorul respectiv acoperă costurile de funcționare pentru patru-cinci săptămîni), sprijinul este întotdeauna binevenit. Este mult mai bun decît nimic!

Totuși, acest gen de finanțare nu ajută deloc la rezolvarea marii probleme cu care se confruntă presa noastră culturală. Problema cea mai mare pentru revistele culturale de la noi nu este, din cîte îmi dau seama, tipărirea și apariția, ci distribuția. Pur și simplu, revistele culturale nu ajung la publicul potențial cărora le sînt destinate. Cu alte cuvinte, dacă statul ar vrea să ajute presa noastră culturală nu ar trebui să se concentreze pe sprijinul producției, ci pe înlesnirea distribuției.

Rețelele de distribuție a presei în România sînt într-o jalnică precaritate de decenii. Pandemia și, mai ales, cele două luni de lockdown au pus la pămînt și ceea ce mai exista. Cîteva rețele private, precum Inmedio, sînt gura de oxigen care ne mai ține în viață, dar ele au un specific de business țintit și sînt foarte departe de a acoperi spații de piață largi. Pe scurt, nu mai sînt chioșcuri (ședințele periodice de analiză a distribuției sînt un lung prilej de depresie pentru mine, căci ele încep întotdeauna cu anunțul închiderii altor puncte de difuzare a presei), iar costurile de distribuție, mai ales cele de transport în țară al publicațiilor, cresc necontenit. Efectul e clar: revistele de cultură nu mai ajung la public. Sigur că nu se mai citește – aud peste tot lamentația aceasta. Dar unul dintre motivele cele mai importante pentru care nu se mai citește este că accesul la revistele de cultură al potențialilor cititori este tot mai limitat. Revistele de cultură au tiraje infime nu pentru că nu mai sînt cititori, ci pentru că nu mai ajung la ei. De fapt, nici nu prea avem cum să știm dacă publicul ar mai citi sau nu din moment ce revistele nu circulă.

Sigur că, din punctul de vedere al birocrației de stat, formula de ajutor mai sus descrisă este cea mai comodă. Practic, statul e un ghișeu unde mergi cu hîrtiile și primești banii, dacă hîrtiile sînt în regulă. Statul stă pe scaun, verifică hîrtii și dă banii pe care legea îl obligă să-i dea. Ca să intervină acolo unde chiar e nevoie, acolo unde intervenția sa, cu o vorbă la modă, chiar ar face diferența, e nevoie de ceva mai mult efort. Nu neapărat financiar, cît birocratic. Și de viziune. Și de o bună cunoaștere a fenomenului revistelor culturale.

Cum problema cea mai mare pentru cele mai multe reviste de cultură nu este să se tipărească, ci să ajungă la cititori, statul ar trebui să ajute la netezirea drumului de la tipografie la cititor. Sigur, e nevoie de mai multă imaginație, de mai mult curaj și de un efort funcționăresc mai mare și niciodată funcționarii nu sînt fericiți să facă mai mult decît fac. Salarii socotite nemotivante sau frica de controale ce devin tot mai complicate pe măsură ce actul birocratic e tot mai complex inhibă orice pornire spre ceva mai mult decît o operațiune de genul „Dă-mi chitanța, ia banii, semnează aici, mi-am făcut datoria, te-am ajutat”. Dar, dacă înțelegem că ceea ce e de salvat este o parte a culturii naționale, poate că reticențele merită depășite. Ceea ce spun este că e nevoie de o gîndire out of the box. Ministerul Culturii ar trebui să sprijine distribuția acestor reviste și nu tipărirea lor. E nevoie de finanțarea pieței, înainte de finanțarea producției.

Cum ar fi bine să ne sprijine statul

Un fost ministru al Culturii francez spunea că Ministerul Culturii trebuie să fie, de fapt, un Minister al Economiei Culturii. Exact ce face un ministru al Economiei într-o economie liberă ca să mențină economia funcțională în termenii libertății și responsabilității ar trebui să facă un ministru al Culturii în domeniul de exercitare a autorității sale. Astfel, un ministru al Economiei Culturii ar trebui să aibă grijă de trei lucruri: să asigure libertatea creatorilor de cultură scrisă și să susțină piața culturală, să susțină circulația/distribuția culturii scrise. La noi, ministrul Culturii are un rol unic și, iertat să-mi fie, rudimentar: dă bani. De altfel, performanțele unui ministru al Culturii așa se și măsoară: cîți bani a dat și unde.

După părerea mea, obiectivul sprijinului de stat acordat revistelor culturale care nu aparțin uniunilor de creație (acestea au, legal, un alt regim de susținere financiară) ar trebui să fie foarte concret, anume să nu existe nici o localitate din țară în care să nu fie puse în vînzare reviste de cultură. Ca redactor-șef al unei reviste de cultură, aștept acel ministru al Culturii care își propune o Românie plină de puncte de difuzare a presei unde să se găsească spre vînzare reviste culturale. Firește, succesul sau insuccesul lor ar urma să fie direct determinat de cititori. E dureros, desigur, dar pe undeva drept ca o revistă de cultură să dispară pentru că nu se vinde, dar e scandalos și inacceptabil ca revistele de cultură să nu aibă posibilitatea reală de se oferi cumpărătorilor potențiali.

Nu sînt deloc de părere să statul ar trebui să (re)înființeze o companie de distribuție de presă. Nici vorbă! Ar fi un eșec garantat, căci statul nu e în stare să conducă profitabil și sănătos din punct de vedere economic așa ceva. În plus, ar fi o competiție incorectă pentru cei cîțiva distribuitori care operează în diferitele regiuni ale țării. Însă ar putea face altceva. De pildă, s-ar putea adopta o lege care să spună că trebuie să existe cîte un punct de difuzare a presei la fiecare 10.000 de locuitori, iar în localitățile urbane sau rurale sub 10.000 de locuitori un singur punct de difuzare. Primăriile ar putea fi obligate prin lege să scoată la licitație suprafețe de cinci metri pătrați în domeniul public în zonele cele mai aglomerate ale localității (piețe, parcuri, colțuri de străzi circulate etc.), unde să se înființeze chioșcuri de difuzare a presei. Aceste spații vor fi atribuite companiilor de difuzare a presei ale căror costuri să fie parțial subvenționate (chirie, salariile chioșcarilor, utilități etc.), cu condiția ca punctul de difuzare să vîndă numai presă scrisă. De asemenea, statul ar putea subvenționa și/sau o parte a costului de transport al presei scrise spre aceste puncte. Astfel, revistele culturale ar putea scoate tiraje mai mari și o grămadă de cititori potențiali ar putea descoperi bucuria întîlnirii săptămînale sau lunare cu această formă de cultură scrisă.

Sigur că publicul revistelor de cultură este restrîns. Facem produse de nișă, indiscutabil. Dar nișa aceasta este foarte departe de a fi epuizată acum. În România sînt încă multe zeci de mii de potențiali cititori care nu cunosc sau nu pot ajunge la revistele care i-ar hrăni intelectual din simplul motiv că nu le au sub ochi, nu se întîlnesc niciodată cu ele. Dacă statul ar facilita cumva întîlnirea aceasta dintre cititorul potențial interesat și această formă de cultură scrisă, ar fi ceva extraordinar nu doar pentru revistele culturale, ci și pentru – scuzați vorba mare – cultura națională însăși.

P.S. Anticipez că una dintre reacțiile pe care le voi primi de la cititori va fi: „Dacă nu se mai poate în print, că oricum nu se mai poartă, treceți online”. Le răspund de pe acum că nivelul audiențelor online ale publicațiilor culturale nu va „monetiza” niciodată în timpul vieții noastre cît de cît semnificativ (nici pe departe suficient!). Cît despre ideea de a lucra cu paywall, uitați! Dacă îmi spuneți asta chiar nu știți nimic despre comportamentul consumatorului român de Internet. Versiunea online a revistelor de cultură este extrem de importantă, dar nu poate fi decît un complement al vînzărilor din print în structura veniturilor. În orice caz, articolul meu s-a referit exclusiv la problema revistelor culturale în formă tipărită. Dacă vă pasionează tema, vorbim și despre viața online a revistelor culturale cu următorul prilej.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?

Adevarul.ro

image
Panourile solare, un dezastru ecologic care așteaptă să se întâmple? Ce spun experții
În timp ce sunt promovate în întreaga lume ca o armă crucială de reducere a emisiilor de carbon, panourile solare pot provoca un dezastru ecologic după 25-30 de ani, cât este durata lor de viață.
image
Cazul înfiorător al elevului ucis în timp ce mergea spre şcoală. Daune uriaşe acordate de judecătorii din Neamţ
Judecătorii din Neamţ s-au pronunţat într-un dosar penal, acordând daune uriaşe după ce un elev a fost ucis când mergea spre şcoală. În accident au mai fost răniţi alţi doi adolescenţi
image
Cum a murit de fapt regele Decebal. Principalele ipoteze privind sfârșitul regelui dac
Decebal, regele dacilor, a murit în anul 106 d Hr, în urma înfrângerii în fața legiunilor romane, după două războaie epuizante. Deși, aparent, modul în care regele dac a murit este bine cunoscut, există mai multe ipoteze privind sfârșitul acestuia.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.