O problemă de bună-credinţă
În Marea Britanie, Richard III Society, cu sediul la Londra, porneşte de la credinţa că "adevărul e mai puternic decît minciunile - credinţa că, şi după atîtea secole, adevărul este important. Dovada că merită să te lupţi pentru afirmarea printre valorile civilizaţiei a unei noţiuni atît de ezoterice şi fragile cum este reputaţia". Istoricii care fac parte din această Societate susţin că braţul paralizat, piciorul mai scurt, cocoaşa (toate, la Shakespeare, dovezi ale prostului caracter) sînt invenţii datorate lui Thomas More, considerat o autoritate. Mai mult, în 1997, într-un proces-spectacol organizat de ramura americană a Societăţii, judecători adevăraţi, de la Curtea Supremă a SUA, au decis cu 3-0 că nu există nici o dovadă care să ateste asasinarea în turn a prinţilor: nu reiese că osemintele găsite în turn, în 1674, ar fi ale prinţilor şi complicitatea regelui e fără obiect. Richard figurează pe lista celor 100 de oameni mari din Marea Britanie, ceea ce, consideră BBC History Magazine, se bazează "pe voturile suspecte ale lobby-ului făcut de Richard III Society, date unui monarh minor". Am ajuns astfel la vestea cea mai proastă: întîi, un megacriminal pocit, fanatic al puterii; apoi, un bărbat frumos şi bun familist; acum, un monarh minor. Totul pe bază de documente. Deocamdată, adevărul rămîne de partea lui Shakespeare pentru că e cel mai talentat dintre toţi cei care s-au ocupat de personaj. La anul, Rusia vrea să sărbătorească 300 de ani de la victoria lui Petru cel Mare împotriva suedezilor la Poltava. Poltava e acum în Ucraina. Petru a fost trădat de ucraineanul Mazepa. Ce a fost Mazepa? Un trădător - cum a scris Puşkin - sau un prim erou al luptei pentru independenţă, cum apare scris cu creta pe zidurile muzeului? Şi aşa, în relaţia dintre document şi istorie, pătrunde un element din cu totul altă poveste: nu toate epocile, nu toţi regii sau conducătorii şi nici măcar toţi trădătorii au parte de un geniu care să le introducă viaţa în eternitate. Majoritatea rămîn la mîna istoricilor, de bună- sau de rea-credinţă. Nu de documente ducem lipsă în vremea noastră. Şi, pe măsură ce numărul lor creşte, se înstăpîneşte şi senzaţia că adevărul e în afara lor sau dincolo de ele. Falsurile dovedite (Protocoalele înţelepţilor Sionului) circulă cu valoare de autentic şi devin argumente ideologice, incitînd la acţiuni distructive. Există documente compromiţătoare, false sau adevărate, despre oricine şi orice de pe lumea aceasta, în timp ce nu există acte care să producă dovada certă că s-a întîmplat ceea ce toată lumea ştie că a fost. Se poate dovedi că un erou al luptei anticomuniste a colaborat cu Securitatea, dar nu se poate afla cine a luat salariu de la Securitate ca să bată, să înfometeze şi să tortureze. O să vedeţi ce complicat o să fie să se arate implicarea directă a lui Karadzici la asediul oraşului Sarajevo şi la masacrul de la Srebrenica. În general, martorii îşi aduc aminte ce le convine şi ce ştiu că vor ceilalţi să audă. În fiecare zi, relaţia dintre document şi istorie, dintre istorie şi adevăr iese dintre hotarele ştiinţei academice şi se aşază în paginile ziarelor. E bine, e rău? ( M. B. )
