O pregătire psiho-culturală a integrării ne-ar fi prins bine

Daniel David: Un profil psiho-cultural nu este bun sau rău în sine, dar e drept că el devine mai funcţional sau mai puţin funcţional în funcţie de cadrul de referinţă. Noi am ales să aderăm la UE şi încercăm să ne integrăm în spaţiul vestic. În spaţiul vestic, dincolo de o mulţime de variaţii psihologice, există două valori fundamentale, două componente psiho-culturale principale, şi anume: individul autonom şi descentralizarea puterii.

Ce înseamnă individul autonom? Termenii de autonomie şi individualism au sensuri şi semnificaţii diferite în psihologie, filozofie, ştiinţe politice sau la nivelul simţului comun. În psihologie, în sensul în care eu îl folosesc, un individ autonom este un individ care creează grupuri sociale împreună cu alţi indivizi, pe baza unor valori comune. De foarte multe ori n-au relaţii anterioare de prietenie, n-au relaţii anterioare de rudenie, realizează că au valori comune şi-şi dau seama că pot lucra împreună formînd comunităţi. Uneori, comunităţi foarte puternice. Aceste comunităţi sînt, însă, deschise fiindcă oricine, chiar dacă nu e prieten, chiar dacă nu este rudă, dacă împărtăşeşte valorile noastre, este binevenit în comunitate. Spaţiul vestic are acest profil al individului autonom creator de comunități ca un element fundamental.

A doua valoare sau a doua componentă psiho-culturală se referă la descentralizarea puterii. Cînd spun „putere” nu mă refer numai la puterea politică, ci la putere în general, inclusiv cum e organizată o grădiniţă, o şcoală sau o universitate precum „Babeş-Bolyai”. În spaţiul vestic, puterea este descentralizată de cele mai multe ori către diverse zone care se controlează unele pe altele, astfel încît este foarte greu să ajungă să fie concentrată într-un singur punct şi să se ajungă la autoritarism. Nu spun că este imposibil derapajul spre autoritarism, dar este foarte greu, tocmai pentru că zonele de putere diferite se controlează între ele.

Problema noastră este că noi am început aderarea şi integrarea în acest spaţiu care este construit pe aceste două componente psiho-culturale cu valori nu doar diferite, ci direct contrare acestora. Altfel spus, profilul dominant al României este caracterizat de colectivism. Colectivismul înseamnă că oamenii construiesc grupuri sociale mai degrabă pe bază de relaţii, cunoştinţe, prietenii. Aceste grupuri sînt închise faţă de cei din afară, străinul este văzut adesea ca un pericol, „nu este de-al nostru”. Trebuie să te cunosc dinainte, să te ştiu deja şi să garantez pentru tine. Ca să fiu mai clar: într-o structură colectivistă, cînd vrei să-ţi rezolvi o problemă, prima întrebare care-ţi vine este „Cunoşti pe cineva care mă poate ajuta?”; într-o structură comunitară, prima întrebare pe care o pui cînd ai o problemă este „Care e procedura prin care ajung la rezolvarea problemei?”.

Îmi amintesc de un fost ministru care şi-a angajat fiica la minister. Şi mass-media l-a întrebat: „Domnule, ţi se pare normal să-ţi angajezi fiica în subordinea ta?”. Iar el, dovedind un profil colectivist tipic, a răspuns: „Dar nu e datoria unui tată să aibă grijă de fiica lui?”. Deci vedeţi, într-un profil colectivist, noi avem anumite practici care ni se par absolut normale. Parlamentarii noştri, ajunși în situația de a-și angaja oameni la cabinete parlamentare, ce au făcut? Spre deosebire de cei din Vest, care de obicei – nu spun că de fiecare dată! –, dar de obicei îşi angajează experţi care să-i poată ajuta în politicile pe care vor să le facă, ai noștri şi-au angajat rudele. În cine are încredere un om cu profil colectivist? În rude. Deci iată cum apar aceste incongruenţe între profilul nostru colectivist şi profilul individului autonom din spaţiul vestic. (...)

De asemenea, la noi puterea este concentrată. România, dintre ţările Uniunii Europene, are cel mai mare indicator de concentrare a puterii – doar Slovacia are un indicator mai mare decît noi. Asta înseamnă că cei care se găsesc în poziţii de putere nu se văd reprezentanţii celorlalţi, ci şefii lor.

Așadar, povestea aderării și integrării noastre europene este povestea unei ţări cu un profil colectivist şi o putere concentrată, care încearcă să se integreze într-un spaţiu construit pe valori complet diferite, căci instituţiile vestice sînt construite pe valoarea individului autonom şi pe descentralizarea puterii. Asta a fost una dintre marile noastre probleme şi nimeni nu ne-a pregătit psiho-cultural pentru asta. Vă amintiți că deschideam și încheiam negocierile pe diverse capitole precum educaţie, justiție, economie și așa mai departe. Nu știu dacă ne-ar fi trebuit un capitol special, dar o pregătire psiho-culturală a aderării și integrării ne-ar fi prins bine. Noi am intrat într-un spaţiu cu alte valori, instituţiile veneau construite pe alte valori, şi dacă am fi înţeles acest lucru, cred că ne-am fi înţeles mult mai bine unii pe alţii.

Sever Voinescu: Dar nouă ni se spunea că sîntem perfect compatibili cu europenii, că sîntem europeni deplini și nu e cazul să avem sentimentul că sîntem altfel sau altceva, și se aduceau o grămadă de argumente de ordin istoric, lingvistic, etnic, religios, civilizațional...

D. D.: Da, și chiar sîntem europeni după toate aceste criterii. Dar chiar și așa, psihologia interculturală ar fi trebuit să fie chemată în serviciul acestei intergări europene. Mai ales că, printre țările UE, profilul acesta colectivist se mai poate regăsi în anumite doze și în alte țări precum Bulgaria, Grecia, Croaţia, Slovenia, chiar și Portugalia, mai la limită. Obsrvăm că nu sînt ţările care constituie nucleul tare al Uniunii Europene.

S. V.: Dar aş vrea să revenim un pic la chestiunea încrederii, simt că e ceva important aici. Cei care dețin putere au nevoie să se sfătuiască și să lucreze cu oameni în care au încredere. Nimeni nu-şi angajează un consilier căruia îi dă date secrete sau în fața căruia își arată vulnerabilităţile ca să-i testeze astfel încrederea. Acest element important în relația dintre cel care are putere și cei din jurul lui, am numit încrederea, se cîștigă în timp. În plus, în cine poți avea încredere mai mare decît în membri ai familiei tale? Sau în oameni cu care ai lucrat îndelung? Eu nu văd nimic rău sau anormal în asta...

D. D.: Problema nu este că-ţi angajezi oameni pe care-i cunoşti din experiențe profesionale anterioare. Problema este că nu poți privi cu încredere și deschidere pe cineva cu care n-ai lucrat, pe care nu-l cunoști încă. Un individ autonom are un nivel crescut de încredere, el porneşte din prima fază cu gîndul că poate stabili un parteneriat şi se gîndește la oportunităţile pe care le au împreună. Un individ cu profil colectivist vede în străin în primul rînd un pericol care trebuie să treacă multe teste de încredere pînă cînd va fi acceptat. Şi fiindcă aţi pomenit de încredere, asta este una dintre problemele majore ale societății noastre de azi, aș spune chiar că este problema fundamentală. Nivelul nostru de încredere interpersonală este extrem, extrem de scăzut. Și nu doar în comparaţie cu spaţiul vestic, ci şi în comparaţie cu ţări din jurul nostru. Or, dacă încrederea interpersonală este scăzută, cooperarea dintre noi este foarte dificilă. Dacă nu cooperăm bine, nu putem construi instituţii puternice şi dacă n-avem instituţii puternice nu ne putem folosi potenţialul de inteligenţă şi de creativitate.

S. V.: Dimpotrivă, încrederea interpersonală scăzută favorizează adversitatea dintre noi.

D. D.: Absolut. Elementul acesta de încredere interpersonală este într-o asemenea măsură esențial încît dacă s-ar face acest proiect de ţară – toţi l-au încercat, și Academia, și preşedintele Iohannis –, un obiectiv strategic ar trebui să fie refacerea încrederii interpersonale între români. Aș spune că, fără încredere între noi, nu putem clădi aproape nimic. Există și o veste bună: generaţiile tinere au un nivel mai crescut de încredere interpersonală. Invers decît în spaţiul vestic, unde de obicei seniorii au un nivel mai crescut de încredere şi tinerii sînt mai sceptici, mai neîncrezători. La noi e invers, seniorii au un nivel foarte scăzut de încredere interpersonală, în vreme ce tinerii au un nivel mai crescut de încredere, dar chiar și așa, tinerii noştri au un nivel de încredere interpersonală de trei ori mai scăzut decît tinerii din Statele Unite ale Americii, de pildă.

S. V.: Această veritabilă criză a încrederii interpersonale se explică prin anii comunismului sau e ceva ce ţine de datele perene ale psihologiei românilor?

D. D.: Greu de spus. În cartea mea, Psihologia poporului român, am fost foarte atent cînd am formulat concluzii, marcînd clar diferențele dintre concluzii, cunoştinţe preliminare și noi ipoteze. Am vrut mereu să am temeiul ştiinţific adecvat pentru ceea ce am spus acolo. În această fază, am preferat nivelul descriptiv, adică am spus: uite, aşa sîntem. Sigur că în toate interviurile pe care le-am dat, în conferinţele pe care le-am avut ajungeam și la întrebarea „De ce sîntem așa?”.

În faza în care sîntem acum, nu putem avea decît noi ipoteze sau supoziţii pentru că nu avem multe date culese în perioada comunistă. Noi n-avem date culese pe eşantioane reprezentative pe aceste atribute din perioada comunistă și nici pentru perioada de dinainte ca să ne dăm seama ce a schimbat comunismul în psihologia noastră. Într-un fel, sîntem în faza în care era Constantin Rădulescu-Motru cînd și el descria lucrurile neavînd date ca să compare și să analizeze. Spre deosebire de el, însă, eu am descris lucrurile pe bază de date, într-un sistem „evidence-based”.

Sigur că, adesea, cînd prezint aceste lucruri și se află în sală istorici, ei ridică mîna şi spun că știu de ce, au explicațiile. De fapt, ei au diverse ipoteze, foarte multe plauzibile, doar că va trebui să le verificăm și noi, în psihologie, printr-o metodologie ştiinţifică. De exemplu, unii istorici îmi spuneau că nivelul ăsta de încredere atît de scăzut este absolut normal într-o ţară care a fost mereu la confluenţa imperiilor şi în care străinii veneau mai degrabă să ia ceva. Așa că figura străinului nu poate fi văzută ca o oportunitate pentru dezvoltare, ci era mai degrabă ca un pericol. O fi așa, n-o fi așa, nu ştiu. Pentru mine este o ipoteză care merită investigată, dar în acest moment n-aş putea-o formula ca pe o explicaţie pe care să mi-o asum.

(fragment din dezbaterea „Sufletul românesc: ladă de zestre sau soft updatat?” susținută de profesorul Daniel David, rector al Universității „Babeș-Bolyai”, autor al lucrării Psihologia poporului român, cu Sever Voinescu)

Foto: Ciprian Hord