O poveste cu meandre

Nu știu cum au făcut părinții mei, dar nu am amintiri despre cozile de pe vremea lui Ceaușescu. Și nici despre lipsuri. Pot spune că înainte de 1989 am avut o viață bună. Fără ca familia mea să fi fost apropiată cumva Puterii de-atunci.

Am impresia că am crescut într-un soi de mediu steril din care au lipsit nu doar frigul, foamea sau bolile, ci și nemernicii sau canaliile. Primul contact cu astfel de persoane l-am avut tîrziu, prin ultimul an de facultate. Eram redactor-șef la ziarul Institutului Politehnic din București, ING. Cîțiva colegi făcuseră o anchetă jurnalistică la cantinele din Regie, în care dezvăluiau cum și cît se fură (atenție, era înainte de 1989!). Bineînțeles, cenzura de partid a refuzat să aprobe publicarea. Am insistat, am dat-o la rescris, am făcut tot felul de jonglerii (am decupat diverse fraze și le-am lipit ca pe un puzzle, încît fiecare coală A4 avea pe spate undeva, cumva, o ștampilă din partea cenzurii; la tipografie, cei ce verificau prezența ștampilei s-au lăsat păcăliți) și pînă la urmă am reușit s-o publicăm. Cînd a ieșit ziarul, scandal uriaș. L-au oprit imediat și l-au dat la topit. Un mare grangure de la partid, care era implicat în furturile de la cantine și care făcuse presiuni uriașe ca să împiedice publicarea anchetei, a venit și mi-a strîns mîna cu un aer de senior: „Domnule, să știi că nu-ți port pică. Ai încercat și aproape ai reușit. Respect asta!“ Pe urmă, în sesiunea de examene, cînd la primul examen am luat 3 (deși scrisesem de 10, zic eu – îmi plăcea materia, era despre baraje și eu eram pasio­nat), o colegă mi-a mărturisit că era în anticamera șefului catedrei de Hidraulică și-a auzit cînd respectivul, bun prieten cu grangurele de mai sus, i-a adunat pe profesorii cu care urma să am examene și le-a zis: „Îl știți pe Enache? Nu trebuie să termine facultatea. Îl picați la toate examenele.“ Din cinci profesori, colega a auzit cum trei au acceptat pe loc, unul a zis ferm că nu se bagă la mizerii din astea și altul a răspuns evaziv. Am făcut scandal, m-am dus la decăniță, am cerut reexaminarea lucrării, nota mi s-a schimbat din 3 în 7 și pînă la urmă, văzînd că nu stau glugă de coceni, m-au lăsat în pace și mi-au dat toți note (aproximativ) pe merit. Am terminat facultatea al cincilea pe țară.

Programul de deschidere a ferestrelor

La terminarea facultății (Energetică), în 1990, am fost ultima generație cu repartiție guvernamentală și prima generație care și-a căutat de lucru pe piața liberă. M-am angajat la IPROMET. Aveau pe perete „Program de deschidere a ferestrelor“: cel vechi, comunist, tăiat cu pixul, iar alături, scris de mînă, unul nou, revoluționar (decalat cu 15 minute față de cel vechi). Nimeni nu făcea nimic, toți frecau berbunca. Era un singur angajat care muncea, un domn aproape de pensionare. În ziua de salariu era emoționat, i se promisese că va primi și el primă, pentru întîia oară în zeci de ani. Cînd s-au împărțit fluturașii și a văzut că și de data asta au primit primă aceiași tăietori de frunză la cîini (apropiați ai directorului), iar el nu, i s-a făcut rău de la inimă. L-au întins pe birou ca pe năsălie și au chemat Salvarea. Îl chema Enăchescu. Probabil influențat și de asemănarea de nume, în acel moment am realizat că nu-mi doresc o astfel de viață. Mi am dat demisia după șapte zile.

Apoi am lucrat ca jurnalist în diverse locuri, ajungînd în 1992 șeful secției Știri Externe la Evenimentul zilei. De-acolo am plecat însă scîrbit: un individ și-a promovat soția, făcînd-o peste noapte, fără să mă-ntrebe, „șefa secției Externe pe tura de noapte“; cînd am protestat la redactorul-șef, acesta mi-a răspuns: „Măi Enache, tu ai nevastă? Nu? Ei, cînd o să ai, atunci o să nțelegi de ce s-a-nființat postul de șef la Externe pe tura de noapte și de ce-l primește doamna, chiar dacă nu știe nici o limbă străină și n-are nici un fel de experiență.“ Asta a fost picătura ce-a umplut paharul cu nepotisme și favoritisme care m-a făcut să plec de-acolo.

Bursa în SUA

În 1994 am primit de la Vocea Americii o bursă de un an în SUA. Pentru jurnalism. Nu prea am vrut să mă duc, dar m au împins de la spate părinții: „Hai, du-te, nu se știe…“ Se gîndeau că poate rămîn în SUA. Eu nu aveam astfel de planuri, dar m-am dus. Mai mult de gura lor. După ce-am ajuns acolo, studiind actele, am descoperit niște nereguli financiare (facultatea oprea nejustificat niște bani de la Vocea Americii). Am cerut socoteală conducerii facultății, dar m-au expediat „dînd din mînă“. Atunci m-am dus și am vorbit cu un avocat, care mi-a spus că serviciile lui sînt de zeci de ori mai scumpe decît suma disputată și nu-mi va conveni să-l angajez, dar s-a oferit să trimită gratis o scrisoare la facultate, numai așa, de bună ziua, din partea mea și-a biroului de avocatură. S-au speriat și au încetat să-mi mai oprească bani.

Înspre sfîrșitul șederii mele acolo m-am cunoscut pe e-mail cu domnul Erwin Friedlander (profesor de origine română, a fost specialist în fizică nucleară la Berkeley). Nu mai știu ce discuții am avut cu el pe e-mail, dar i-a plăcut ce fizică știam și m-a invitat să-l vizitez în California. Mi-a propus să devin asistentul unui student eminent de-al lui, care avusese un accident neurologic și nu mai era-n stare să-și termine doctoratul. Ideea era să l ajut. Mie mi-ar fi plăcut să studiez fizică nucleară, dar eram blocat cu bursa de jurnalism. Profesorul Fried­lander a rugat catedra de Fizică Nucleară să ia legătura cu Vocea Americii și erau cît pe aci să reușească să-mi comute bursa: din bursă de jurnalism în Carolina de Sud să se transforme în bursă de fizică nucleară în California (și să fie prelungită, pe cheltuiala celor de la Berkeley). Vizita la Berkeley mi-a plăcut foarte mult și hotărîrea mea de a mă întoarce în România începuse să fie pusă la grea încercare – dar cei de la facultatea de jurnalism mi-au dat referințe proaste (că sînt „troublemaker“, din cauză că i amenințasem cu avocatul) și transferul meu la Berkeley s-a blocat.

După jurnalism am lucrat în publicitate, iar mai apoi în marketing. În 2001, plecînd din departamentul de marke­ting de la Vodafone (pe-atunci Connex), am înființat împreună cu niște parteneri agenția de publicitate Next Advertising. După șapte ani, din cauza unor diferențe de viziune, drumul meu s-a despărțit de Next. M-am retras lîngă București, la Pasărea, aproape de pădure și de lac.

Turnul de Fildeș

În 2012 mi s-a propus să fac un doctorat în Termodinamică, astfel că am revăzut Politehnica după 22 de ani. A fost o perioadă extraordinară, am învățat mult, am descoperit lucruri noi (noi nu doar pentru mine, ci și pentru comunitatea științifică), am publicat și am avut satisfacții intelectuale mari. Din păcate, insatisfacțiile legate de corupția morală din mediul universitar (vorbesc de partea cu care am avut eu contact) au fost mai mari. Zeci de ani am fost frustrat că nu am acces în Turnul de Fildeș unde profesorii îmbrăcați în halate albe robotesc pe lîngă Forjele Științei și Cunoașterii. După ce ușile mi s-au deschis și am fost admis înăuntru am descoperit că Turnul duhnește, că halatele nu sînt atît de albe, că Forjele sînt acționate parțial de sclavi și că înăuntru se petrec lucruri ce depășesc puterea mea de a face compromisuri. Mi-ar fi plăcut imens să ajung să predau (asta a fost dintodeauna chemarea mea), dar după ce am ­luat doctoratul cu calificativ maxim am închis discret și trist ușa Turnului și m-am întors la urmărirea „privată“ a pasiunilor mele (logică, filozofie, science-fiction, matematică, fizică, discuții, gastronomie, biologie, electronică, programare și cam orice fel de știință).

Acum trăiesc din dobîndă bancară, din unele investiții și din activitatea de liber profesionist. 

Vlad Enache este freelancer/consultant în Graphic Design, Machine Learning, Computer Programming, Natural Lan­guage Processing, Marketing, Data Analysis, Neuromarketing.