O posteritate providențială
Într-o lume sufocată de propriul prezent, pe care-l tîrîie după ea fără să-i dea măcar o clipă șansa să devină trecut, cazul Părintelui André Scrima nu se poate explica altfel decît ca o lucrare a Providenței. Pentru cei care au ochi s-o vadă. Cei care nu credeți în Providență sînteți liberi să aveți explicațiile voastre, desigur. Dar pentru mine, după ce am aflat tot ce am aflat despre viața, credința, gîndirea și posteritatea Părintelui Scrima, altă explicație nu este.
Cînd a murit, pe 20 august 2000, Părintele André Scrima era cunoscut unui cerc relativ restrîns de intelectuali români și unui cerc încă și mai restrîns de clerici. Împreună cu primii, a petrecut doar cîțiva ani. Părintele a revenit în România la începutul anilor 1990, dar stabilirea sa în mediul intelectual românesc actual poate fi datată cu siguranță în 1994, cînd a devenit Senior Fellow al Colegiului Noua Europă. A murit șase ani mai tîrziu. Dacă cele mai importante legături ale sale cu mediul intelectual românesc se stabilesc abia spre jumătatea ultimului deceniu al veacului trecut, legăturile sale cu mediul clerical românesc sînt, mai ales, cele stabilite înainte de a părăsi țara, în 1956. Cînd a plecat la Domnul, sacerdoțiul care să știe cine-i Pr. Andrei Scrima era la fel de redus numericește pe cît era și cercul de intelectuali care îl citiseră. Așadar, mai toți clericii care-l cunoscuseră înainte de 1956 muriseră, iar intelectualii care l-au cunoscut după 1990 nu erau mulți. În plus, foarte repede, intelectualitatea românească s-a schimbat. Pentru intelectualii români de la început de mileniu, creștinismul nu mai era ce fusese pentru intelectualii care ieșiseră din comunism. În general, modernizarea isterică a societății românești nu este deloc propice creșterii posterităților și cultului pentru cei ce-au fost.
Și totuși, mirabile semințe ce cad printre noi rodesc chiar dacă ating un sol neprimitor, căci puterea lor colosală de a genera este, slavă Domnului, independentă de puterile sau voințele oamenilor. Părintele Arhimandrit André Scrima a fost, neîndoielnic, o personalitate formidabilă a ortodoxiei veacului XX, fiind excepțional înzestrat duhovnicește și intelectualmente. Însă cu adevărat minunat este că el tinde să marcheze ortodoxia veacului XXI încă și mai puternic. În condițiile cele mai potrivnice, împotriva tuturor împrejurărilor, posteritatea sa crește, iar duhul său e o viță tot mai bogată. Este tot mai citit, tot mai pomenit, tot mai studiat. La două decenii de la moartea sa, este evocat în mai toată România culturală și în părți tot mai largi ale României ortodoxe, se fac teze de doctorat despre opera sa, cărțile lui au apărut și continuă să apară, ba chiar a început, promițător, timpul cărților despre el. Văd în toate acestea zîmbetul iubitor și cald al Providenței.
Mulțumesc în mod special pentru sprijinul pe care mi l-au dat în alcătuirea acestui Dosar al revistei Ancăi Manolescu și lui Bogdan Tătaru-Cazaban, admirabili rejetoni ai Părintelui. De asemenea, mulțumesc Colegiului Noua Europă, deținătorul Arhivei André Scrima, pentru permisiunea de a utiliza în cuprinsul acestui număr fotografii din această arhivă.
Ilustrație de Ion BARBU
