„O pălărie are nevoie de timp ca să crească” interviu cu Cosmina NICOLESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 1009 din 10 august – 16 august 2023
image

Artista Cosmina Nicolescu a studiat regie de film, apoi a lucrat multă vreme în presă și a deschis propriul magazin de pălării Fandacsia în 2007. Am cunoscut-o recent la Bazarul de Cotroceni unde își prezenta pălăriile cu umor, lăsîndu-mi senzația că nu se ia prea în serios. Am invitat-o să povestească pentru  meseria de pălărier.

În ce fel arhitectura cartierului în care locuiți influențează designul pălăriilor?

Cînd ești vecin cu Mîntuleasa și Plantelor te poți simți ficționar, făcînd parte din  literatură. Aici curțile sînt pline de flori, sălbăticite sau nu, răzbind din crăpături de asfalt, stilurile se amestecă, tencuielile cad sau se semețesc îngrijite de noii stăpîni, casele sînt mai mici, dincolo de garduri misterioase sînt teritorii-insulă, iedera îi leagă pe toți. Acolo unde casele sînt mici, oamenii par mai mari. E locul meu, căci pălăriile semnalizează vizibil. 

Mi-a atras atenția un articol unde am citit că în liceu, în  anii ’90, vindeați pălării la Hippie Hippie Shake, în Piața Romană. V-ați gîndit să deschideți un alt magazin tot acolo?

Blocul modernist în care am atelierul are catarg, ca multe clădiri cu aceeași vîrstă, și micul detaliu metalic împreună cu hublourile rotunde îl fac să semene cu un vapor. Aici sînt atelierul și magazinul. Am mai mult decît un magazin, am un vapor care călătorește și se oprește din port în port și vinde pălării. Fiecare femeie care îmi intră în cuib este un port, fiecare domn ce poftește o pălărie e un Amsterdam înfloritor sau un Sydney îndrăzneț.

Ați terminat regie de film, apoi ați lucrat în presă și în televiziune. Cum se face că ați ajuns la pălării?

E adevărat: am lucrat 19 ani în televiziune, ca regizor și producător. Nu sînt un om al informației, sînt un om al transmiterii mesajului. Mediul imaginilor legate între ele într-un anumit ritm, cu o anume cursivitate a discursului, e diferit de cel al scrierii cu lînă și pene. Sau nu. Granițele există atunci cînd le fixezi. În momentul în care o pălărie pleacă din atelier începe un film palpitant pentru mine. Pălăria aceea va sta în aeroport în așteptare, va atîrna în admirația unei terase unde conversațiile intime curg, va cădea de pe cap în timpul unui sărut, va ajunge pe jos aruncată de furie, va călători în vacanțe senil de senine, va atrage atenția, va face parte din ritualul de seducție. Într-un fel, produc mii de filme pe an. E un succes total ca regizor și ca producător. Primesc zilnic cadre din filmele la care particip cu acest mic detaliu. Îmi șade bine în genul minor.

Fie că sînt canotiere împletite manual și ajustate pe măsură, fie că faceți pălării simple și elegante din lînă sau fetru, eu admit că mă fascinează și denumirile lor atît de inspirate. De unde au apărut Aitmatov’s Hood, Monet, Pasha de plajă sau Contesa lacului Garda?

Vă explic, există pălării pentru fiecare om, carte, moment. Pasha de plajă a fost inventată pentru a putea înota cu o pălărie pe cap. E un fel de fes din pai de secară cu un moș din panglică pentru a strînge părul și a fixa pălăria pe cap în timp ce străbați distanța de la țărm pînă la cheful tău de larg de mare. Mi se pare o denumire tehnică. Apoi, canotiera de Flâneur este o trimitere directă la dichisitul dandy semnat de Baudelaire, iar French Kiss este o pălărie cu boruri mici inventată pentru a facilita pupatul căci, oricît mi-ar plăcea pălăriile cu bor mare, e oarecum dificil să obții un french kiss rezonabil de bun cu ele pe cap. 

Cine sînt clientele dumneavoastră și ce au în comun?     

Sînt cele mai frumoase purtătoare de gînduri deștepte. Au în comun cel puțin un lucru. O singură linie comună, o tangență singulară – faptul că dețin o fandacsie (mulțumesc, Caragiale) e o conexiune adăugată prin munca mea zilnică miilor de conexiuni care ne leagă. Acesta este suplimentul meu de bucurie. Sînt multe de spus: sînt femei și bărbați care sesizează cel puțin un moment din viață cînd scena lor e vizibilă și își asumă rolul. Își aleg pălăria, pe măsura rolului, prezenței, replicilor. Sînt oameni care au nevoie de umbra unei pălării în timpul verii și caută o pălărie care să îi pună în lumină. Sînt femei care își doresc să sărbătorească și realizează că acest lucru poate fi purtat, exersat, aplicat și, mai ales, asumat și arătat.

În cît timp faceți o pălărie și ce materiale nu trebuie să lipsească niciodată din atelier?

O pălărie are nevoie de timp ca să crească, e un proces fizic de îmblînzire a lînii sau a plantelor din diversele pălării de vară pentru a urma mîinile, presiunea, aburul, formele calapoadelor și a deveni obiectul dorinței. Și, ca într-o seră, nu crești o singură plantă odată, prin urmare sînt necesare cîteva zile de lucru pentru fiecare pălărie în parte. Fierul de călcat, steamer-ul și calapoadele, foarfecele și cîteva bucăti de lînă bună, paie împletite manual de la noi și din Ecuador – așa arată strictul necesar al unui maximalist.

Pentru unii, le chapeau e doar un accesoriu care te ferește de ploaie sau de soare. Alții o afișează validîndu-și statutul social, alteori asociem pălăria cu scena sau cu moda. V-ar tenta să lucrați costumul lui Tartuffe sau pălăria unui Don Juan? 

Am colaborat cu multe teatre din țară, cu Teatrul Național Timișoara, teatrul din Cluj, cu Nottara și Odeon, Teatrul de Comedie sau Opera Națională din Stockholm. Au fost proiecte îndrăznețe cu creativitatea întinsă ca un elastic încins. Îmi plac personajele literare, îmi place să urmez perspectiva și filtrele unui scenograf, dar savurez imens și complet regăsirea lui Tartuffe, ca să nu mai zic a lui Don Juan, în bărbații care intră aleatoriu în atelier căci pălăria este un vîrf vizibil. Pălăria poate fi timidă, curajoasă, ponosită, utilă și atît, orgolioasă, misterioasă, ostentativă, puțin, foarte sau prea cool. Ea poate însoți corpul de suficient timp încît să îi devină instrument de expresie ca a celui care duce mîna la chipiu pentru salut sau a celui care o pune jos pentru a cere. Sau poate reprezenta stima de sine. Prin urmare, pălăria este ceva fizic care vorbește despre ceva intangibil într-un limbaj universal. Este o modalitate de comunicare simplă a unor lucruri complicate. 

Și totuși, Ludovic al XI-lea apare doar cu pălărie, pe atunci era un accesoriu exclusiv masculin. Ce perioadă a Bucureștilor a fost cea mai relevantă prin eleganța pălăriilor purtate?

Sînt convinsă că acorzi drepturi egale pălăriilor madamelor începînd cu preistoria. Accesoriile care acoperă, atrag privirea asupra capului, determină statutul, oferă o finalitate costumului au existat în toată istoria fără discriminare.

Pe Ludovic al XI-lea îl judec după pălăria lui mai degrabă meschină, alți regi au fost mai strălucitorii, unii au purtat pălării impozante, unii au fost legiuitori „acribici” și au limitat purtarea penelor doar pentru aristocrați, legiferînd fiecare rang cu păsăretul respectiv. Ceea ce știu mai bine este că Marie Antoinette avea un pălărier celebru, pe Rose Bertin, a cărei antrepriză număra 200 de angajați și care i-a oferit reginei pălării simbolice pentru lupta ideologică de la curte – cum ar fi pălăria în formă de corabie ce sărbătorea o victorie maritimă a Franței sau pălăria  pro-vaccinare pentru a combate pălăria adversarilor obstinenți. Rose Bertin și-a păstrat capul după Revoluție, purtînd ulterior multe alte pălării. 

Presupun că cererea de pălării e mai mare vara. Unde vă putem găsi?

Trăim într-o cultură a autopromovării. N-aș vrea să fiu ipocrită, ci mai degrabă sinceră: mă găsesc cei care mă caută și eu îi găsesc pe cei care sînt în căutare. Abilitatea de a trîmbița e limitată de orgoliu cel mai probabil sau de o sănătoasă încredere în faptul că pălăria nu este esențială supraviețuirii. Pălăria, însă, poate fi acel semn exterior care are capacitatea de a dărui curaj. De aici și orgoliul meu de a nu mă neliniști în legătură cu cît de vizibilă sînt...

Sigur ați strîns povești despre pălăriile făcute sau despre oamenii care le poartă. Există una care ar merita spusă?

Spun adesea că ceea ce fac este un pretext pentru a întîlni oameni. Am lucrat pentru o tînără din Drumul Taberei care tocmai își cumpărase o plantație de cafea în Brazilia pentru femei care au supraviețuit cancerului și își reiau proprietatea asupra părului și fizicului lor, pentru un tandem mama-fiică care își propusese o călătorie în jurul lumii, am lucrat cadoul pentru tatăl în vîrstă îndurerat de pierderea bunicului a cărui amintire devine obiceiul de a purta pălărie, pentru femei de toate vîrstele care își pot permite să-și simtă gîndurile înflorite vizibil căci anotimpul polenizării nu ține de calendar, pentru oameni care știu să admire și să se lase admirați.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Farmacia din grădină. Rolul legumelor în prevenirea unor boli foarte grave, explicat de un renumit cercetător român
Legumele și verdețurile din grădină au efect terapeutic, cu atât mai puternic cu cât ele sunt produse în sistem tradiţional. O spun specialiştii în horticultură care s-au convins, în urma unor studii, că organismul uman preia din roadele pământului o gamă largă de substanţe care ne menţin sănătatea
image
Motivul incredibil pentru care au fost terorizați niște români în Mexic. „I-au adus pe unii agitați, cu arme”
Mexic e o destinație exotică la care visează numeroși români, dar fără să știe riscurile la care se expun. În primul rând, de multe ori vameșii mexicani le interzic accesul și îi expulzează imediat ce coboară din avion. Când totuși le este permis să viziteze țara, au parte de surprize neplăcute
image
Eroarea celor care plâng după industria comunistă. Economist: „Avem una dintre cele mai complexe economii din lume”
Contrar nostalgicilor care plâng după baza industrială moștenită din comunism, România astăzi una dintre cele mai complexe economii din lume, susține economistul Radu Nechita, citând un studiu de la Harvard. El explică de ce industria comunistă era una falimentară

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.