„O pălărie are nevoie de timp ca să crească” interviu cu Cosmina NICOLESCU
Artista Cosmina Nicolescu a studiat regie de film, apoi a lucrat multă vreme în presă și a deschis propriul magazin de pălării Fandacsia în 2007. Am cunoscut-o recent la Bazarul de Cotroceni unde își prezenta pălăriile cu umor, lăsîndu-mi senzația că nu se ia prea în serios. Am invitat-o să povestească pentru meseria de pălărier.
În ce fel arhitectura cartierului în care locuiți influențează designul pălăriilor?
Cînd ești vecin cu Mîntuleasa și Plantelor te poți simți ficționar, făcînd parte din literatură. Aici curțile sînt pline de flori, sălbăticite sau nu, răzbind din crăpături de asfalt, stilurile se amestecă, tencuielile cad sau se semețesc îngrijite de noii stăpîni, casele sînt mai mici, dincolo de garduri misterioase sînt teritorii-insulă, iedera îi leagă pe toți. Acolo unde casele sînt mici, oamenii par mai mari. E locul meu, căci pălăriile semnalizează vizibil.
Mi-a atras atenția un articol unde am citit că în liceu, în anii ’90, vindeați pălării la Hippie Hippie Shake, în Piața Romană. V-ați gîndit să deschideți un alt magazin tot acolo?
Blocul modernist în care am atelierul are catarg, ca multe clădiri cu aceeași vîrstă, și micul detaliu metalic împreună cu hublourile rotunde îl fac să semene cu un vapor. Aici sînt atelierul și magazinul. Am mai mult decît un magazin, am un vapor care călătorește și se oprește din port în port și vinde pălării. Fiecare femeie care îmi intră în cuib este un port, fiecare domn ce poftește o pălărie e un Amsterdam înfloritor sau un Sydney îndrăzneț.
Ați terminat regie de film, apoi ați lucrat în presă și în televiziune. Cum se face că ați ajuns la pălării?
E adevărat: am lucrat 19 ani în televiziune, ca regizor și producător. Nu sînt un om al informației, sînt un om al transmiterii mesajului. Mediul imaginilor legate între ele într-un anumit ritm, cu o anume cursivitate a discursului, e diferit de cel al scrierii cu lînă și pene. Sau nu. Granițele există atunci cînd le fixezi. În momentul în care o pălărie pleacă din atelier începe un film palpitant pentru mine. Pălăria aceea va sta în aeroport în așteptare, va atîrna în admirația unei terase unde conversațiile intime curg, va cădea de pe cap în timpul unui sărut, va ajunge pe jos aruncată de furie, va călători în vacanțe senil de senine, va atrage atenția, va face parte din ritualul de seducție. Într-un fel, produc mii de filme pe an. E un succes total ca regizor și ca producător. Primesc zilnic cadre din filmele la care particip cu acest mic detaliu. Îmi șade bine în genul minor.
Fie că sînt canotiere împletite manual și ajustate pe măsură, fie că faceți pălării simple și elegante din lînă sau fetru, eu admit că mă fascinează și denumirile lor atît de inspirate. De unde au apărut Aitmatov’s Hood, Monet, Pasha de plajă sau Contesa lacului Garda?
Vă explic, există pălării pentru fiecare om, carte, moment. Pasha de plajă a fost inventată pentru a putea înota cu o pălărie pe cap. E un fel de fes din pai de secară cu un moș din panglică pentru a strînge părul și a fixa pălăria pe cap în timp ce străbați distanța de la țărm pînă la cheful tău de larg de mare. Mi se pare o denumire tehnică. Apoi, canotiera de Flâneur este o trimitere directă la dichisitul dandy semnat de Baudelaire, iar French Kiss este o pălărie cu boruri mici inventată pentru a facilita pupatul căci, oricît mi-ar plăcea pălăriile cu bor mare, e oarecum dificil să obții un french kiss rezonabil de bun cu ele pe cap.
Cine sînt clientele dumneavoastră și ce au în comun?
Sînt cele mai frumoase purtătoare de gînduri deștepte. Au în comun cel puțin un lucru. O singură linie comună, o tangență singulară – faptul că dețin o fandacsie (mulțumesc, Caragiale) e o conexiune adăugată prin munca mea zilnică miilor de conexiuni care ne leagă. Acesta este suplimentul meu de bucurie. Sînt multe de spus: sînt femei și bărbați care sesizează cel puțin un moment din viață cînd scena lor e vizibilă și își asumă rolul. Își aleg pălăria, pe măsura rolului, prezenței, replicilor. Sînt oameni care au nevoie de umbra unei pălării în timpul verii și caută o pălărie care să îi pună în lumină. Sînt femei care își doresc să sărbătorească și realizează că acest lucru poate fi purtat, exersat, aplicat și, mai ales, asumat și arătat.
În cît timp faceți o pălărie și ce materiale nu trebuie să lipsească niciodată din atelier?
O pălărie are nevoie de timp ca să crească, e un proces fizic de îmblînzire a lînii sau a plantelor din diversele pălării de vară pentru a urma mîinile, presiunea, aburul, formele calapoadelor și a deveni obiectul dorinței. Și, ca într-o seră, nu crești o singură plantă odată, prin urmare sînt necesare cîteva zile de lucru pentru fiecare pălărie în parte. Fierul de călcat, steamer-ul și calapoadele, foarfecele și cîteva bucăti de lînă bună, paie împletite manual de la noi și din Ecuador – așa arată strictul necesar al unui maximalist.
Pentru unii, le chapeau e doar un accesoriu care te ferește de ploaie sau de soare. Alții o afișează validîndu-și statutul social, alteori asociem pălăria cu scena sau cu moda. V-ar tenta să lucrați costumul lui Tartuffe sau pălăria unui Don Juan?
Am colaborat cu multe teatre din țară, cu Teatrul Național Timișoara, teatrul din Cluj, cu Nottara și Odeon, Teatrul de Comedie sau Opera Națională din Stockholm. Au fost proiecte îndrăznețe cu creativitatea întinsă ca un elastic încins. Îmi plac personajele literare, îmi place să urmez perspectiva și filtrele unui scenograf, dar savurez imens și complet regăsirea lui Tartuffe, ca să nu mai zic a lui Don Juan, în bărbații care intră aleatoriu în atelier căci pălăria este un vîrf vizibil. Pălăria poate fi timidă, curajoasă, ponosită, utilă și atît, orgolioasă, misterioasă, ostentativă, puțin, foarte sau prea cool. Ea poate însoți corpul de suficient timp încît să îi devină instrument de expresie ca a celui care duce mîna la chipiu pentru salut sau a celui care o pune jos pentru a cere. Sau poate reprezenta stima de sine. Prin urmare, pălăria este ceva fizic care vorbește despre ceva intangibil într-un limbaj universal. Este o modalitate de comunicare simplă a unor lucruri complicate.
Și totuși, Ludovic al XI-lea apare doar cu pălărie, pe atunci era un accesoriu exclusiv masculin. Ce perioadă a Bucureștilor a fost cea mai relevantă prin eleganța pălăriilor purtate?
Sînt convinsă că acorzi drepturi egale pălăriilor madamelor începînd cu preistoria. Accesoriile care acoperă, atrag privirea asupra capului, determină statutul, oferă o finalitate costumului au existat în toată istoria fără discriminare.
Pe Ludovic al XI-lea îl judec după pălăria lui mai degrabă meschină, alți regi au fost mai strălucitorii, unii au purtat pălării impozante, unii au fost legiuitori „acribici” și au limitat purtarea penelor doar pentru aristocrați, legiferînd fiecare rang cu păsăretul respectiv. Ceea ce știu mai bine este că Marie Antoinette avea un pălărier celebru, pe Rose Bertin, a cărei antrepriză număra 200 de angajați și care i-a oferit reginei pălării simbolice pentru lupta ideologică de la curte – cum ar fi pălăria în formă de corabie ce sărbătorea o victorie maritimă a Franței sau pălăria pro-vaccinare pentru a combate pălăria adversarilor obstinenți. Rose Bertin și-a păstrat capul după Revoluție, purtînd ulterior multe alte pălării.
Presupun că cererea de pălării e mai mare vara. Unde vă putem găsi?
Trăim într-o cultură a autopromovării. N-aș vrea să fiu ipocrită, ci mai degrabă sinceră: mă găsesc cei care mă caută și eu îi găsesc pe cei care sînt în căutare. Abilitatea de a trîmbița e limitată de orgoliu cel mai probabil sau de o sănătoasă încredere în faptul că pălăria nu este esențială supraviețuirii. Pălăria, însă, poate fi acel semn exterior care are capacitatea de a dărui curaj. De aici și orgoliul meu de a nu mă neliniști în legătură cu cît de vizibilă sînt...
Sigur ați strîns povești despre pălăriile făcute sau despre oamenii care le poartă. Există una care ar merita spusă?
Spun adesea că ceea ce fac este un pretext pentru a întîlni oameni. Am lucrat pentru o tînără din Drumul Taberei care tocmai își cumpărase o plantație de cafea în Brazilia pentru femei care au supraviețuit cancerului și își reiau proprietatea asupra părului și fizicului lor, pentru un tandem mama-fiică care își propusese o călătorie în jurul lumii, am lucrat cadoul pentru tatăl în vîrstă îndurerat de pierderea bunicului a cărui amintire devine obiceiul de a purta pălărie, pentru femei de toate vîrstele care își pot permite să-și simtă gîndurile înflorite vizibil căci anotimpul polenizării nu ține de calendar, pentru oameni care știu să admire și să se lase admirați.
interviu realizat de Roxana CĂLINESCU
