O normalitate raţionalizată
- 3-2 nu dădeai nici pe vremuri, cînd erai chipeş şi se uitau colegele după tine dimineaţa, cînd ajungeai la birou, spune un domn grizonant. Priveşte atent la mutarea pe care o face partenerul său, îşi trece palma peste fruntea asudată şi-şi face vînt cu basca. - E bun şi 3-2, dacă ştii ce să faci cu el... Lasă, nici cu tine nu mi-era ruşine. Te purtai numai cu cravată, la patru ace. Mioara nu te lăsa să pleci la serviciu decît aşa. Ferchezuit. Erau alte vremuri atunci. Cald sau frig, te îmbrăcai altfel. Cămaşă, costum, cravată. Femeile se îmbrăcau şi ele altfel. - Lumea s-a schimbat. Eu am ieşit la pensie în â96. Directorul de atunci a fost dat afară. Au cumpărat fabrica francezii, acum produc piese pentru biciclete. Au încercat cu şeminee, dar lumea e obişnuită cu sobele din teracotă şi nu au avut mare succes. - Ai rămas cu dorul de maşini de război?! Acum nu se mai fac războaie cu maşini. Te termină cu economia. Îţi cumpără industria. Munceşti pentru ei şi cumperi mîncare tot de la ei. Noroc cu căpşunarii care aduc bani în ţară. Muncesc de dimineaţă pînă noaptea şi apoi vin să le construiască copiilor casă aici. - N-au ce face. Ăsta a fost un lucru bun în trecut... 5-3, poartă-n casă! Nene, dar mai lasă-ne şi pe noi să cîştigăm (un domn mărunţel pufăie înfundat în faţa zarurilor norocoase ale amicului său. Îşi propteşte barba în palma stîngă, iar cu dreapta aruncă zarurile). Cum spuneam, atunci primeai casă de-a gata. Aveai serviciu, nu te durea capul. - Aşa-i, cum spui tu, dar ţi-era, crezi, mai bine?... Ziceai de mine! Uite ce zar bun dădui! - Ce era, bre, mai bine? Casa, serviciul, maşina? Da, dintr-un salariu mergeam şi la mare şi la Pucioasa, la cumnată-mea, dar tot nişte nenorociţi erau! Libertate, bre, asta nu aveam! Parcă eram la puşcărie, nu vorbeam, nu discutam nimic că imediat te turna careva şi intrai pe mîna securistului... - Nu ştiu... Uite acum, ziceam de căpşunari - facem muncile cele mai grele, pe care spanioluâ, italianuâ nu mai vor să le mai facă. Românul munceşte din greu, adună cu chiu cu vai ceva şi... la 35 de ani încă nu are casă. Nenorociţi aşa cum erau ăia, parcă oamenii o duceau mai bine. - Acum fiecare se duce unde îi convine mai mult. Nu mai e ca înainte, să ieşi la pensie de la primul serviciu - se bagă în discuţie un tînăr care a ajuns la locul de "joacă" al seniorilor pe o bicicletă. A proptit-o în fugă de un gard, iar acum stă la umbră lîngă jucători cu urechile ciulite, spre exasperarea acestora. - Dar tu de ce nu eşti la muncă, undeva? Ce tot stai aici? Te ţine taică-tu acasă, să nu faci nimic? - îl apostrofează domnul grizonant, vizibil deranjat de intervenţia tînărului în discuţia lor, de oameni mari. Ce ştii tu despre "înainte"? Totul se cumpăra pe sub mînă... Tot timpul te ascundeai. Dacă luai carne de la cineva, trei săptămîni stăteai cu frica-n sîn să nu te fi zărit careva. Umblai pe întuneric, ca animalele! Bre, voi nu ştiţi... De ce ziceai că pierzi vremea p-aci? - Lucrez noaptea. La bar. Ziua nu fac nimic. Lucrez la negru, dar merge. Iese banul - şi scoate dintr-un rucsac telefonul mobil pe care începe să-l butoneze de zor. Mie-mi convine. - Asta nu e meserie. Mai tîrziu din ce o să trăieşti? Ăştia te ţin cît eşti tînăr. Apoi găsesc pe altul. - Lasă-l că nici cum eram noi nu era bine. 23 de ani am mers în acelaşi loc. Asta făceam toţi, munceam la grămadă... Intrai într-o fabrică sau o uzină şi acolo te uita Dumnezeu. Eu am schimbat cîţiva directori, ştiam toate colegele pe numele mic. În ultimii ani îmi spuneau "tataie". - Tot la femei te gîndeşti, Mariane. Pe vremea noastră aveai mai mult de convins la o domnişoară. - Ei, asta nu cred că e adevărat. Cred că ţi-era ţie frică de ele. Dacă ieşeam la o iarbă verde sau la o prăjitură era suficient. La nevastă-mea a fost mai greu. Că era de familie mai veche, cu principii. I-am cunoscut părinţii, mama socră ne-a servit cu dulceaţă de cireşe amare şi apă. Au mai trecut apoi cîteva săptămîni de tatonări... - Pînă cînd i-ai spus: "Auzi, sîntem tineri, dar cît timp mai consumăm aşa, pe vizite...". Ne-ai mai spus, Mariane, ştie toată lumea povestea. - O spun pentru băiatul ăsta tînăr, el nu are de unde să ştie. - Ei, mi-a mai povestit şi mie taică-miu. Despre ceaiuri, despre mers la cinematograf pe rîndurile din spate... - Vezi, mă, că ştie. Ăştia din ziua de azi ştiu de toate. La şcoală vă învaţă, mă? - Nu, bre, la şcoală... - 5-4. Vezi că nu mai eşti atent. Te-am dat afară! Ce şcoală...? Nu vezi ce note iau la bacaloriat? Noroc cu şcolile particulare. Nu se mai face carte. Pe noi ne băteau profesorii pînă învăţam. Acuma nu te mai lasă să-i baţi. Te bat ei pe tine. N-ai văzut la televizor? Le e frică profesorilor de ei. - Acuma se pune altfel problema. Cîştigi banul, nu îţi mai trebuie şcoală. Eu cînd am luat prima chenzină mi-am luat pantofi crem. Aveam un costum de vară, din ăla cu mînecă scurtă şi cînd m-am dus cu el la servici portarul mi-a zis: "Să trăiţi tov. director!". Aveam salariu 1.400 de lei şi pe pantofi am dat vreo 270. Erau din piele, de la Clujana. Acuma am văzut că se poartă mai mult haine rupte... Zarurile se succed, gradele, partidele de table şi poveştile despre trecut aşijderea. Poveşti în cuvinte simple, despre un "mai bine" redus la stadiul de serviciu, casă şi vacanţe la Pucioasa, amintiri despre un trecut "mai rău" în care normalitatea se dădea la raţie. De cele mai multe ori însă, se termina pînă ajungeai în faţa ghişeului.
