O istorie a oportunismului intelectualilor <i> - interviu cu Stelian TĂNASE -

Eu fac parte din a doua generaţie de după instalarea comunismului. Cred că întrebarea trebuie pusă celor din prima generaţie. Aşa după cum văd eu în arhive şi în presa anilor ’40, nici n-au avut încotro. Ne-am trezit cu o ocupaţie străină şi soluţia era să pleci, să taci sau să accepţi acest lucru. "...gîndindu-se că regimul va dura mult, încet-încet au acceptat să colaboreze cu puterea". Unii intelectuali au practicat acest oportunism în sens activ. Vorbesc de Sadoveanu, Ralea, Călinescu sau N.D. Cocea. Acesta din urmă, deşi avusese simpatii de stînga, cred că era mai curînd un tip fără convingeri. N-a existat de fapt o opţiune după instalarea comunismului. Unii însă au devenit colaboraţionişti, asta a fost forma calificată a oportunismului lor. Au colaborat pur şi simplu cu ocupantul străin, împotriva intereselor şi simţămintelor poporului lor. Ei sînt etichetaţi şi arhivele ne arată foarte clar acest lucru. Alţii s-au resemnat, cum a fost cazul lui Arghezi care a stat 10 ani deoparte şi apoi, gîndindu-se că regimul va dura mult, încet-încet a acceptat să colaboreze cu puterea. Un caz aparte îl constituie cei care au stat în puşcării şi au fost eliberaţi în 1964, cînd trupele sovietice se retrăseseră, iar comunismul devenise naţional. Ei făcuseră puşcărie pentru convingerile lor politice, dar unii doar pentru că au citit Blaga sau pentru că au cîntat "Trăiască regele", ca să dau doar nişte exemple. Înfrînţi moralmente în puşcării, dar şi văzînd că situaţia politică s-a mai schimbat, era o anumită "liberalizare", au început să colaboreze cu regimul, au scris texte ruşinoase în Glasul Patriei, au căpătat diferite funcţii importante, au acceptat să-şi livreze imaginea regimului, să-l cauţioneze şi, cît au mai avut de trăit, au beneficiat de această situaţie. Şi aceasta a fost o formă de oportunism calificată şi la vedere. Drama intelectualului este că scrie la gazetă şi semnătura lui poate fi găsită în biblioteci peste 10-20 de ani, ceea ce eu fac şi-i regăsesc în presa timpului cu texte care pot fi considerate oportuniste, colaboraţioniste imorale, ipocrite, ruşinoase sau cum vreţi dumneavoastră. Credeţi că ar fi fost mai grav sau ar fi fost mai bine dacă mai mulţi intelectuali ar fi avut convingeri cu adevărat comuniste şi nu doar s-ar fi prefăcut? Dacă ar fi avut convingeri comuniste sau de stîngă nedemocratică, ar fi fost poate mai de acceptat, pentru că asta ar fi generat poate o reformă în partidul comunist, aşa cum s-a întîmplat în Polonia sau în Cehoslovacia. În Cehoslovacia de pildă, în perioada interbelică, partidul comunist a fost parlamentar. Era al treilea partid ca putere şi avea o mişcare intelectuală comunistă, prosovietică, antifascistă etc. Asta a dus în cele din urmă la reforma din anii ’60, la Primăvara de la Praga. Reforma din partidul comunist polonez a avut loc în anii ’50. Lupta aceea care a dus la readucerea lui Gomulka a produs o reformă în interiorul partidului care a generat liberalizarea societăţii poloneze. Noi am avut foarte puţini intelectuali comunişti (ca Foriş sau Athanase Joja) proveniţi din perioada interbelică şi aceştia au fost înghiţiţi de aparatul administrativ, de activiştii veniţi de la Moscova sau de cei ieşiţi din închisorile de la Doftana sau Caransebeş, nu s-au văzut în partidul comunist. Odată cu uciderea lui Pătrăşcanu, şi posibilitatea constituirii unei alternative reformatoare în interiorul comunismului s-a terminat. Comunismul de presă a devenit astfel doar propaganda unor persoane ipocrite care au dorit să-şi constituie poziţii. Deci există motive serioase pentru care oportunismul poate fi reproşat. Dar vreau să nu se uite o anumită chestiune, şi anume că adesea acest oportunism s-a produs pe considerentul că regimul comunist va dura multe generaţii. ...din avangardişti contestatari, au devenit după 1945 nişte conformişti, nişte oameni care au dorit să profite de contextul ocupaţiei sovietice pentru a face carieră. Senzaţia, chiar şi în deceniile mai tîrzii ale comunismului, era că sistemul e de neclintit. Da, şi mi-amintesc că lui Petru Dumitriu i s-a reproşat teoria pe care o susţinea, potrivit căreia era bine să le iei banii comuniştilor, că şi în Renaştere scriitorii şi artiştii se vindeau unui stăpîn puternic pentru bani şi făceau mari opere. Această teorie era la modă, circula prin anii ’50, ’60. Eu am găsit-o acum în ancheta privitoare la fuga lui în Occident şi în care prietenii lui au spus la Securitate că el avea această teorie cinică: dacă ei dau banii, trebuie să scriem pentru ei. Dar pînă la urmă el a fugit, a defectat, şi mulţi scriitori au făcut la fel. Era un joc pe muchie de cuţit. Dar dacă ne uităm în trecut, nu ştim de fapt nici un intelectual cu reale convingeri comuniste. Sînt cel mult oameni de stînga interesanţi (cărora evident nu avem ce să le reproşăm pentru convingerile lor) şi nicidecum comunişti. Credeţi că a existat şi o strategie în partidul comunist prin care să fie eliminaţi sau marginalizaţi intelectualii comunişti din interior? Nu, dar aceştia erau oricum incomozi. În anii ’30 existau însă intelectuali şi artişti comunişti sau simpatizanţi ai mişcării comuniste legaţi de Comintern. Şi vă pot da exemple: Geo Bogza, Ştefan Roll (Gheorghe Dinu cu numele de ziarist) - membru al partidului -, Victor Brauner (care a fost o perioadă agent Comintern la Bucureşti sub numele de Valter). Asta o ştiu din arhivele Siguranţei pe care le-am văzut. Şi aş mai pomeni şi alte nume de intelectuali comunişti, cum ar fi Miron Radu Paraschivescu, Ghiţă Ionescu, Radu Popescu. Oamenii ăştia, din avangardişti contestatari, au devenit după 1945 nişte conformişti, nişte oameni care au dorit să profite de contextul ocupaţiei sovietice pentru a face carieră. Dar unii erau comunişti din convingere. (Înainte, în anii ’20, mulţi se întîlneau la Lăptăria lui Enache, care era un fel de placă turnantă a agenţilor Comintern. Chiar Max Goldstein a trecut pe acolo, cel care a pus o bombă la Senat.) Ei bine, e foarte interesant de urmărit cariera acestor oameni, după 1945. Ghiţă Ionescu, de exemplu, a emigrat şi a devenit directorul Europei Libere şi apoi profesor de ştiinţe politice la Manchester. Radu Popescu a rămas în ţară şi a făcut puşcărie pentru escrocherie prin 1948-1949. Geo Bogza, dintr-un critic sarcastic al Academiei Române, a devenit chiar vicepreşedintele Academiei. Gheorghe Dinu a dispărut în mod obscur. Saşa Pană a dispărut şi el din viaţa publică revenind la activitatea de medic. Oamenii ăştia erau incomozi pentru foştii ilegalişti pe care-i cunoşteau. Vă dau un exemplu: Belu Zilber povestea că Nicolae Ceauşescu, pentru care el strîngea fonduri (Ajutorul Roşu), i-a pupat mîna (lui Zilber) cînd a ieşit din închisoare. Oameni de stînga ca Athanase Joja pledaseră ca avocaţi pentru Gheorghiu-Dej, pentru Ana Pauker, pentru Apostol sau Drăghici. Gîndiţi-vă ce incomozi au devenit aceştia pentru foştii lor clienţii ajunşi în fruntea statului. Şi mai toţi, poate cu excepţia lui Maurer care s-a salvat, au avut probleme. Oportunismul constă poate în faptul că intelectualii acceptă funcţii publice sau scriu la gazetă pentru un ban în plus. Istoria dinainte de 1989 ne arată aşadar mai multe feţe ale oportunismului intelectualilor. Credeţi că acest oportunism a afectat şi istoria de după Revoluţie? Mi se pare că viaţa culturală sau literară românească s-a cartelat în tot felul de grupuri. E normal ca oamenii să se grupeze în jurul redacţiilor, editurilor, catedrelor. Asta se întîmplă peste tot în lume, dar problema este să existe un pluralism destul de vibrant, ca toate aceste grupări, curente, şcoli să poată coexista. La noi însă e mai complicat. Aş spune că vechile grupări de dinainte de 1989 au supravieţuit într-un fel sau altul. Au apărut şi altele prin scindări care s-au produs de cele mai multe ori între prieteni. Probabil, a intrat în joc competiţia pentru imagine ş.a.m.d. Pe de altă parte, aş spune şi că intelectualii umanişti au fost supuşi după Revoluţie unor foarte grele încercări de a se readapta. Ei sînt marii perdanţi de după 1989, în sensul că şi-au pierdut statutul şi prestigiul social pe care le aveau. Lumea vedea pînă atunci în ei o alternativă la discursul oficial. Mulţi intelectuali care imediat după 1990 au făcut apologia sistemului capitalist au devenit mai reticenţi, pe măsură ce acest capitalism i-a atins direct şi pe ei. Da, au trecut mai la stînga şi au devenit mai etatişti. S-au adaptat foarte greu şi cred că nu e o problemă închisă. Societatea românească nefiind încă aşezată, rolul intelectualilor nu e clarificat încă şi cred că va mai dura o generaţie pînă cînd va apărea o societate mai stabilă, cu o clasă mijlocie consumatoare de cultură. Pentru că marea problemă a intelectualului de astăzi este că nimeni nu-i consumă produsele. Cînd un roman se tipăreşte doar într-o mie de exemplare, unul de succes, vreau să zic, te întrebi de ce să mai scrii, nu atît din vanitate, ci pentru că orice autor simte nevoia unei cutii de rezonanţă, ca într-o sală în care un actor are nevoie de spectatori ca să se ridice la adevărata sa valoare. Pentru că în acele condiţii e mai solicitat. În prezent, există această problemă a nereceptării culturii, iar intelectualii trebuie să facă alte lucruri pentru a-şi asigura existenţa şi îşi pierd din valoare. Nu e un oportunism, dar e o strategie de a supravieţui într-o societate care nu le oferă prestigiu şi, în consecinţă, nici mijloace de trai. Oportunismul constă poate în faptul că intelectualii acceptă funcţii publice sau scriu la gazetă pentru un ban în plus. E mai curînd o chestiune de adaptare. Eu de pildă, cred că pentru a-mi păstra un anumit standard intelectual trebuie să nu accept nici o funcţie publică şi să nu lucrez cu statul. Poate greşesc, dar mi-am impus acest lucru. Pe de altă parte, nu credeţi că pe undeva e şi vina intelectualilor că n-au găsit calea pe care să ajungă să fie vînduţi? Poate că n-ar fi putut ajunge la tirajele de dinainte de 1989, dar măcar la o audienţă similară cu cea din alte ţări democratice. Cred că n-au găsit drum direct spre public şi asta e şi vina lor. Trăiesc în ghetouri, în redacţii, în cîrciumi şi în tot felul de subterane şi nu ies la suprafaţă. Din această perspectivă cred că cei care fac jurnalism fac bine pentru că iau contact cu lumea reală. Dar ştiu mulţi intelectuali care fac boemă şi confundă nu ştiu ce pivniţă sau cafenea cu lumea. Greşeala e poate că noi am privatizat întîi cultura, în loc să privatizăm fabricile. Odată, din cafenele ieşeau mari curente artistice. S-ar putea să se mai întîmple şi la noi asta. Mă gîndesc la experienţa Teatrului de Luni al domnului Rădescu sau la alte asemenea locuri pe unde aud că se mai strînge lumea, de unde ar putea să iasă ceva. Nu putem şti de acum. Oricum, se pare că în ultimii 17 ani n-a ieşit nimic care să facă gaură în cer. Şi senzaţia mea e că vremurile au fost atît de interesante (abia acum încep să devină mai plictisitoare), încît era normal să fie reflectate la fel de interesant în teatru sau literatură. Cred că doar în cinema s-a mai mişcat ceva, în sensul că această zbatere a României din ultimii 20 de ani să fi avut o reprezentare. În concluzie, cred că deşi - după cum spuneam - intelectualii şi-au pierdut statutul după ’90, e mai bine aşa, decît să existe cenzură şi comunişti care dau premii şi decoraţii, să existe mari tiraje, dar totul să fie fals. E preferabilă parcă această libertate, această lipsă de statut şi această zbatere individuală pentru oricine doreşte să existe în planul culturii. Însă trebuie remarcat că în aceste condiţii foarte mulţi oameni din anii ’80 au dispărut pur şi simplu din planul cultural, au renunţat. Deşi au fost mari promisiuni în literatură, în pictură, în critică, acum nu mai există, au dispărut complet. Societatea se mişcă în mod spontan şi bine, dar drama este că nu şi-a creat încă un sistem articulat de receptare, aşa cum există în culturile de tradiţie unde sînt mecanisme care reglează lucrurile astea şi pot pune în valoare un talent. Greşeala e poate că noi am privatizat întîi cultura, în loc să privatizăm fabricile. La 20 de milioane de oameni, un tiraj normal de roman ar fi 20 de mii de exemplare. Dar constatăm că nivelul de lectură al populaţiei este de 20 de ori mai mic. E greu de vorbit de oportunism în condiţiile astea, pentru că oportunismul presupune o anumită anvergură. Nu există nici săli de cinema, aşa cum bine ştim. Tinerii de acum fac filme nu atît pentru lumea românească, cît pentru premiile de afară sau pentru un public străin. Ar putea în aceste condiţii să existe opere de valoare, dar care să nu fi fost băgate în seamă de publicul românesc? Nu avem aşa ceva, din cîte ştiu, pentru că nu s-a produs destulă cultură în ultimii ani. Nu avem o asemenea producţie care să fie nereceptată. Pentru că, în general, producţia e prea puţină şi publicul e şi mai puţin, pentru toate genurile. a consemnat Andrei MANOLESCU