O întoarcere în timp

Un televizor se aude ca zgomot de fundal într-un apartament. Gingle-ul genericului revine la intervale regulate, anunță momentul publicitar, vîjîie un produs, apoi altul și altul, printre ele o voce fericită clincăie mirată și tare veselă în același timp. Ding-dong. Se încheie cascada de promisiuni și voie bună și, fără pauză, o cortină muzicală mai gravă îi ia locul. E un alt generic, de știri de data asta, cu un sunet de tren de mare viteză care vine și aduce o vorbă apăsată, cadențată, care se angajează să transmită emoția, să spună repede, dar și serios ceva care să pară important. Apartamentul e locuit de o pisică grasă care și-a întins lăbuțele pe calorifer și adulmecă mulțumită aerul care intră prin fereastra rabatată. Pe acolo iese amestecul sonor și se întîlnește cu alt fuior de vorbe și muzici. De la etajul de deasupra, unde dacă intri tot prin fereastra de la bucătărie, dai de o doamnă în vîrstă care își exersează capacitatea de emoție în fața unei telenovele turcești. Nu vede bine scrisul titrajului, are pe nas ceilalți ochelari, cei de aproape, că trebuie să curețe o mînă de legume. Sînt puse ordonat pe masă, chiar în fața ei, într-o tavă de inox și cu oala de supă alături. Flux de lucru bine organizat. Dar tare frumoase fete mai sînt și bine fac ăștia că le arată așa, în poze mai lungi, să le poți citi gîndul din ochi. Ce o mai face nepoata, o veni azi pe la ea? Doamna se ridică cu greu de la masă, sprijinindu-se în mîna făcută pumn și merge către fereastră. Acum, dacă o deschide să pună ceva la bieții porumbei de mai vin pe pervaz, aude și ea amestecul de știri de la etajul de jos. A, uite, iar au plecat vecinii și au lăsat televizorul pornit. Fir de economie nu au în dînșii, curată aroganță. Nu îl închid nici cînd dorm și nici cînd pleacă. Stau așa cu ăia să se certe în urechea lor. Probabil că nici nu îl mai aud. Eh, ia să nu mai ordoneze ea viețile altora, mai bine pune arpacașul colea că dacă or veni dumnealor înaripații să îi vadă și ea de la masă. Tare îi mai place de ei. Cum stau așa, după ce ciugulesc tot, cînd își înfoaie penele și se hodinesc. Stau acolo ca doi împărați privind de sus către pomi. Ia să le rupă și un biscuit, să simtă că e sărbătoare azi. Dacă ai da o tură din zbor pe la alte ferestre ai putea auzi transmisii sportive, documentare cu știință popularizată sau chiar documentare de artă, din cînd în cînd ar răzbătea muzică sau genericele Netflix și HBO. Cîte case, atîtea obiceiuri. 

Acum mai bine de 30 de ani, din toate televizoarele răzbătea același mesaj „Mulțumită lui Dumnezeu ne aflăm în studiourile Televiziunii! Am reușit să ajungem aici în spatele tancurilor, cu armată și cu studențime și cu oamenii pe care îi vedeți aici și cu mii și mii de alții... Am învins!”. A fost pentru prima oară atunci cînd priveam mută la televizor. Nu-i vorbă că nu știam ce se petrece, fusesem pe stradă, dar nu m-am așteptat ca obiectul mic, gri să prindă viață și să devină parte din efervescența pe care o trăiam. Atîta lume înghesuită atunci în platou, unii se uitau la Caramitru și la Dinescu din spate de peste umăr și erau și ei mirați de ce auzeau, erau ca noi. Pentru prima oară ne vedeam în ecran. Și atunci am știut că da, am învins!

Cel mai mare cîștig? Libertatea de expresie, dar posibilitatea identificării nu este nici ea desconsiderabilă. Mai ales dacă privim acum la cum au mers preferințele publicului. Libertatea de expresie a fost prima din care toată lumea și-a tăiat o felie cît mai consistentă. Tot mai multe voci au apărut și au vorbit libere de la diverse microfoane. Nu știu cîtă lume își mai amintește să fi văzut ședințele CPUN cu certuri și luări de cuvînt unul peste altul, cu îmbrînceli și gălăgie. Era o brambureală cum azi nu vezi. Destul de repede, lucrurile s-au ordonat. 

Au apărut televiziuni private, care au fost atente la public și așa au depășit în viteză Televiziunea Română. PRO TV a fost cel care a ghicit cel mai bine nevoia populației. Nu mai erau cozi, dar rămăsese o vibrație, o atenție. Toată lumea voia să apuce cît mai mult din ce se oferea. Să ia cuvîntul, da, eram nevorbiți, dar mai ales să cîștige bani și să fie asemenea învingătorilor. De la a nu avea mai nimic, unii, aceia mai dibaci, se puteau califica cu o pradă. Odată apărută cererea a apărut și oferta. În orașe, rețete de îmbogățire de tip piramidal (Caritas sau FNI), iar la televizor concursuri instant.  

Părea că fiecare gest cotidian, de la a spune „Alo” la telefon la consumarea unui suc, orice acțiune căpăta importanță de semn, putea fi ușa către o nouă existență. Abordarea directă, discursul construit pe modelul „Tu, spectatorule, poți fi următorul cîștigător” construiau proiecții pentru fiecare zi de mîine. Cu optimism și surpriză, viitorul putea aduce oricînd o schimbare. La matinalul Ora 7, bună dimineața, în decembrie 1995, Florin Călinescu, sub sloganul „Te uiți și cîștigi”, recompensa cîte un telespectator ales la întîmplare cu un milion de lei, o sumă uriașă pentru acele momente. Expresia lui, „Cu mînuțele astea două”, spusă înaintea extragerii biletului cu numele cîștigătorului dintr-un bol de sticlă, a rămas antologică. 

Moda tombolelor și a extragerilor a trecut însă relativ repede și promovarea unui model de a visa către îmbogățire s-a rafinat. În fond, publicul nu putea aplica o identificare cu un nume, cu o voce auzită preț de 1-2 minute la televizor. Modelul reușitei trebuia să aibă chip pentru a construi audiență. Așa, o voce pe ecran, cu bîlbîieli și exclamație, era doar un pic mai mult față de bilele numerotate care se răsuceau în cădere la extragerile Loto transmise și ele în direct (TVR). 

Oricum, la începuturile televiziunilor comerciale, banii erau foarte des menționați atît în emisiunile propriu-zise, cît și în promo-uri și în generice. Bani rostogoliți repede ca și cum ar cădea din cer, bani în mașina de numărat, sume impresionante scrise pe ecran sau boluri cu extrageri și cecuri imense erau imaginile cele mai frecvente și comune. Afișarea lor ostentativă era un factor generator de audiență și de prestigiu. Era o etapă a lucrurilor foarte directe, cu îndemnuri clare difuzate la 20 de minute drept coperți la toate calupurile publicitare: de la promisiuni de cîștig la chemări de apartenență: „Te uiți și cîștigi”, „Fii PRO TV!”. Această nevoie de apartenență, de identificare a fost exploatată de PRO TV. Ei au recreat pentru români ideea de star system construind primii idoli mediatici și i-au promis publicului că va putea face și el parte. Era o proiecție strălucitoare, repetată, un îndemn de a visa la un mîine apropiat și strălucitor. În același timp, tot PRO TV a lansat emisiuni de umor în care ironizau pe toți aceia ce nu se încadrau în maratonul propus, ce nu luau seama la cursa pentru succes și bani rapizi. Țărani săraci și înapoiați, șomeri și alți nepricepuți erau eroii rămași pe afară care nu mai aveau altă șansă decît aceea de a se face de rîs (Vacanța Mare la PRO TV, Chestiunea zilei, Ministerul comediei, toate lansate în 1998-1999 și devenite lideri de audiență). 

Publicul a rămas să viseze sau să alerge după bani, dar și televiziunile au început la rîndul lor să alerge tot după bani. Mai precis, după rating. Pînă în 2001, difuzarea fiecărui spot avea un preț fix în funcție de oră, program, post TV. Se stabilea la început de an și așa rămînea. Din 2001 au început să poată diferi sumele încasate la difuzarea unui spot în funcție de rating-ul obținut de postul de televiziune în acel moment. Asta a dus la tabloidizarea programelor, la goana după senzațional și tot așa. Relația directă, personală dintre posturile TV și public a început să se subțieze pînă la înstrăinare. Punctul de rating nu conta de la ce fel de public provine, cu ce educație și cu ce putere de cumpărare. Trebuia doar să fie cît mai mare, să se înregistreze, deci, cît mai mulți privitori. Dar mulți nu s-au mai simțit reprezentați. Promisiunea cîștigurilor rapide a fost abandonată, în locul ei au apărut povești emoționante care mai degrabă generau o uitare rapidă a propriilor probleme. Societatea, între timp, nu se îmbogățise, în mare parte sărăcise și, oricum, își pierdea suflul în goana zilnică. Seara, trebuia adus balsamul relaxant, cu emoție. Emoția de a urmări traseul unei povești de succes la care apărea și o identificare. Traseul rapid de la anonimat la glorie, de la sărăcie și nevoi la lux. Eroii acestor povești erau și sînt oameni obișnuiți, care încearcă un salt social. De multe ori se fac de rîs, dar oricum celebritatea, chiar și pentru o seară, este, pentru cei ce se înscriu, ceva dezirabil. Marile producții, adaptarea unor formate internaționale de mare succes au fost și încă au rămas o soluție și pentru posturile comerciale importante, și pentru publicitari. Desfășurarea de două pînă la patru ore permite multe pauze publicitare, iar luxul decorurilor hrănește ochii și a înlocuit cu succes avalanșa de bani și sumele înscrise pe cecuri uriașe care se revărsau pe ecrane în anii ’90. 

În ianuarie 2023, conform ARMA (Agenția Română de Măsurare a Audiențelor), sînt 84 de stații TV funcționale pe teritoriul României. Dar bătălia pentru public nu se dă doar între ele. Canalele cu abonamente preplătite, cum sînt, pentru spațiul românesc, Netflix, HBO și recent apărutul Disney Channel, au dislocat din fața posturilor TV contorizate de ARMA cam peste 70% din telespectatori. Cei ce nu doresc să se identifice nici cu Cenușăresele în cursa pentru o glorie efemeră, nici cu revolta și militantismul programelor de știri. Din fericire, evadările sînt multiple, posesorii de televizoare au variante de a călători pe platforme pirat, pe YouTube, pe canale de nișă (MUBI) sau în jocurile de consolă. 

Așa încît, dacă am călători duși de curenții de aer dislocați de la ferestrele deschise, dacă am intra neauziți dintr-un apartament într-altul și am asculta sunetele emise de televizoarele pornite, am întîlni frînturi din programe nenumărate. 

Andreea Ionescu-Berechet este lector asociat la Facultatea de Litere