O instituţie în suferinţă: Parlamentul (1998)
Spre deosebire de Antichitatea greacă, în lumea modernă democraţia şi Parlamentul sînt inseparabile. Nu însă şi pentru cetăţenii României tranziţionale, mult mai dispuşi să admire democraţia decît Parlamentul menit să o întruchipeze. Şi totuşi: o democraţie poate avea o instituţie prezidenţială, după cum, la fel de bine, se poate lipsi de ea. În schimb, nu există democraţie fără Parlament, dar există Parlament fără democraţie. Un regim nu devine democratic prin simpla prezenţă a Parlamentului, ci prin măsura în care acesta îşi îndeplineşte funcţia specifică: elaborarea legilor pe care societatea, în ansamblul ei, le acceptă pentru că sînt compatibile cu nevoile sale. Rezultă că un regim democratic este implicit un regim parlamentar, consolidarea celui dintîi fiind inseparabilă de a celui din urmă. Cît de efectivă poate fi în acest caz înaintarea spre democraţie a unei societăţi prea puţin încrezătoare în Parlamentul cu care s-a dotat? Dintre toate instituţiile puterii cristalizate după 1989, cele mai răspîndite şi mai persistente aprehensiuni le stîrneşte Parlamentul. Sondajele de opinie plasează cu aceeaşi regularitate Armata şi Biserica la cotele cele mai ridicate de credibilitate, şi Parlamentul, la cele mai coborîte, o distribuţie care se repetă cu un soi de monotonie sub toate legislaturile. Atît de puţin măgulitoarea reprezentare a corpurilor reprezentative creează unul dintre enigmaticele paradoxuri ale tranziţiei: prin participarea constant masivă la vot, societatea recunoaşte Parlamentului o importanţă pe care i-o contestă după ce l-a ales. Incongruenţa dintre comportamentul electoral şi opiniile postelectorale este vădită. Presupunerea cea mai la îndemînă ar fi aceea că opiniile critice nu vizează Parlamentul ca instituţie, ci performanţele lui. Aparent de la sine înţeleasă, presupunerea rezistă însă anevoie confruntării cu unele fapte evidente. Un astfel de fapt ne aminteşte, de pildă, că performanţele Parlamentului nu depind de natura sa generală, ci de compoziţia lui concretă: ce fracţiune îl domină, cine sînt actorii care îl formează şi cei care îi dirijează activitatea etc. Or, viziunea critică asupra Parlamentului este o constantă a celor trei legislaturi. Ne găsim în faţa unei flagrante desincronizări: ocupanţii fotoliilor parlamentare se schimbă în proporţii considerabile, raporturile dintre principalele fracţiuni politice se răstoarnă, dar încrederea populaţiei în Parlament continuă să fie precară. De unde vine răul? Căci, întemeiate ori nu, imputările pe care opinia publică le adresează Parlamentului aduc procesului de democratizare mai curînd prejudicii decît foloase. Întrebarea cere să se treacă de la răspunsuri improvizate la răspunsuri elaborate. Am prezentat, prin urmare, în 1994, preşedintelui de atunci al Senatului, un proiect de cercetare pe această temă. Reacţia dlui Oliviu Gherman a fost pe cît de instantanee, pe atît de favorabilă. Ei i-au urmat cîteva bune luni de linişte totală, încheiată prin sosirea unui plic somptuos, purtînd adnotările "Urgent" şi "Personal", înmînat de un curier special contra semnătură. În plic, o scrisoare semnată fireşte de dl Constantin Ionescu, la vremea aceea secretar al Senatului, care nu discuta proiectul prezentat de CIS, ci trasa liniile directoare ale unui contra-proiect. Textul respectiv degaja convingerea nestrămutată că impopularitatea Parlamentului nu se datorează activităţii lui reale, ci imaginii lui deformate, difuzată de mass-media. Acum, după patru ani, s-a modificat substanţial atît structura sistemului naţional al comunicării de masă, cît şi compoziţia Parlamentului, nu însă şi viziunea opiniei publice despre acesta din urmă. Am revenit deci la vechiul proiect prezentîndu-i-l actualului secretar al Camerei Deputaţilor, distinsul meu coleg din Comitetul Fulbright, C. Lucian Mihai, dar răspunsul continuă să se lase aşteptat. Nemulţumirile actuale faţă de Parlament au cîteva laitmotive: calitatea unora dintre membrii săi de rînd ori dintre cei incluşi în cele două birouri a unor preşedinţi de comisii etc.; priorităţi legislative prea puţin sincronizate cu cele ale societăţii; folosirea imunităţii într-un mod care îi situează practic pe legiuitori deasupra legilor; asigurarea unor privilegii şi oportunităţi speciale în temeiul unei solidarităţi de castă în faţa căreia amuţesc chiar şi cele mai înverşunate rivalităţi politice; absenteismul de la lucrări, lentoarea procedurală, pălăvrăgeala, migraţia de la un partid la altul, înclinaţia spre fast, opulenţă şi turism internaţional care sfidează sărăcia cvasigenerală, insuficienta implicare în problemele circumscripţiilor pe care le reprezintă şi aşa mai departe. Oricît ar fi de îndreptăţite, aceste învinuiri au o lacună comună: uitarea contextului. Contextul Dacă statul de drept înseamnă respectul legilor; dacă funcţia Parlamentului este aceea de a adopta legi în stare să-şi atragă respectul cetăţenilor, independent de poziţia lor socială, rezultă că Parlamentului îi revine un rol hotărîtor în instituirea statului de drept şi aceasta pare a fi principala modalitate a articulării lui active cu societatea. Parlamentul este scena care aduce sub privirile opiniei publice partidele politice într-o ipostază cu totul distinctă de cea pe care o afişaseră în campania electorală. Ele îşi modifică înfăţişarea pentru că îşi modifică obiectivele. Scopul lor nu mai este să pătrundă pe această scenă, ci să extragă maximum de foloase din împrejurarea că se află pe ea. Cu diferenţe de la unul la altul, ele apar, toate laolaltă, ca purtătoare ale unui pluralism politic mai curînd străin de societatea reală decît articulat organic la dinamica stratificării ei. Cu o rază de acţiune depăşind arareori limita imediatului, mai învrăjbite cu aderenţii aceloraşi doctrine decît cu oponenţii lor, ele oferă spectacolul unui pluralism nesubstanţial, căci nesubstanţială rămîne identitatea politică a unităţilor care îl compun. Iar identitatea Parlamentului este dată tocmai de acest spectacol şi de identitatea politică atît de nesigură a protagoniştilor lui. Parlamentul deţine o poziţie dezavantajoasă atît în ierarhia prestigiului public, cît şi în cea a prerogativelor efective, menită să asigure separarea puterilor. Fostul preşedinte al ţării nu s-a mulţumit să ocolească Parlamentul numai cu ocazia numirii unor noi miniştri, dar chiar şi cu prilejul demiterii Guvernului Roman, considerînd că acordul lui Miron Cozma îl dispensează de cel al Camerei şi Senatului. Înlăturarea acelei puteri în 1996 nu a dus şi la înlăturarea acestor metehne, şi astfel ţara a intrat în era guvernării prin ordonanţe de urgenţă. Opinia publică nu are de ce să-i acorde puterii legislative mai mult respect decît îi arată puterea executivă. În sfîrşit, referitor la relaţiile corpurilor legiuitoare cu corpul social, două remarci, una privind personificarea, cealaltă, atitudinea faţă de legi. Sub primul aspect: pentru motive care ţin atît de prezent, cît şi de trecutul apropiat, opinia publică judecă instituţiile mai ales după persoanele care le reprezintă. Iar personificarea Parlamentului este mai mult decît anevoioasă nu doar pentru că avem un sistem bicameral şi pentru că membrii lui sînt atît de numeroşi, dar şi pentru că ei se află într-o gîlceavă permanentă unii cu alţii. Judecata nefavorabilă asupra Parlamentului este judecarea unui mare număr de necunoscuţi, părînd mai dibaci în ameliorarea propriei lor situaţii, decît în cea a ţării. Sub al doilea aspect: ipoteza avansată anterior, conform căreia autoritatea şubredă a Parlamentului se repercutează asupra legilor întocmite de el, poate fi, şi chiar trebuie să fie, completată de ipoteza contrarie. De la pretinsa proprietate a producătorilor asupra mijloacelor de producţie pînă la interzicerea petrecerilor familiale ori matrimoniale după orele 21, societatea românească a trăit zeci de ani într-un regim sub care nesocotirea legilor reprezenta punctul de convergenţă între putere şi populaţie. Strategiile existenţiale individuale aveau ca obiectiv eludarea legilor sub aparenţa respectării lor. Efectele acestui îndelungat exerciţiu persistă şi azi. Înainte de a viza anumite legi, rezervele populaţiei vizează însăşi ideea de lege. În acest caz, nu numai lipsa de respect faţă de Parlament se răsfrînge asupra legilor emise de el, ci şi lipsa de respect a populaţiei faţă de lege se răsfrînge asupra Parlamentului. Actualele suferinţe ale Parlamentului nu pot fi depăşite fără o îmbunătăţire generală a activităţii lui, dar nici fără o schimbare corespunzătoare a contextului în care el lucrează. (Dilema nr. 277, 22 mai 1998)
