O instituţie în suferinţă: Parlamentul (1998)

Pavel CÂMPEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 206 din 26 Ian 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Spre deosebire de Antichitatea greacă, în lumea modernă democraţia şi Parlamentul sînt inseparabile. Nu însă şi pentru cetăţenii României tranziţionale, mult mai dispuşi să admire democraţia decît Parlamentul menit să o întruchipeze. Şi totuşi: o democraţie poate avea o instituţie prezidenţială, după cum, la fel de bine, se poate lipsi de ea. În schimb, nu există democraţie fără Parlament, dar există Parlament fără democraţie. Un regim nu devine democratic prin simpla prezenţă a Parlamentului, ci prin măsura în care acesta îşi îndeplineşte funcţia specifică: elaborarea legilor pe care societatea, în ansamblul ei, le acceptă pentru că sînt compatibile cu nevoile sale. Rezultă că un regim democratic este implicit un regim parlamentar, consolidarea celui dintîi fiind inseparabilă de a celui din urmă. Cît de efectivă poate fi în acest caz înaintarea spre democraţie a unei societăţi prea puţin încrezătoare în Parlamentul cu care s-a dotat? Dintre toate instituţiile puterii cristalizate după 1989, cele mai răspîndite şi mai persistente aprehensiuni le stîrneşte Parlamentul. Sondajele de opinie plasează cu aceeaşi regularitate Armata şi Biserica la cotele cele mai ridicate de credibilitate, şi Parlamentul, la cele mai coborîte, o distribuţie care se repetă cu un soi de monotonie sub toate legislaturile. Atît de puţin măgulitoarea reprezentare a corpurilor reprezentative creează unul dintre enigmaticele paradoxuri ale tranziţiei: prin participarea constant masivă la vot, societatea recunoaşte Parlamentului o importanţă pe care i-o contestă după ce l-a ales. Incongruenţa dintre comportamentul electoral şi opiniile postelectorale este vădită. Presupunerea cea mai la îndemînă ar fi aceea că opiniile critice nu vizează Parlamentul ca instituţie, ci performanţele lui. Aparent de la sine înţeleasă, presupunerea rezistă însă anevoie confruntării cu unele fapte evidente. Un astfel de fapt ne aminteşte, de pildă, că performanţele Parlamentului nu depind de natura sa generală, ci de compoziţia lui concretă: ce fracţiune îl domină, cine sînt actorii care îl formează şi cei care îi dirijează activitatea etc. Or, viziunea critică asupra Parlamentului este o constantă a celor trei legislaturi. Ne găsim în faţa unei flagrante desincronizări: ocupanţii fotoliilor parlamentare se schimbă în proporţii considerabile, raporturile dintre principalele fracţiuni politice se răstoarnă, dar încrederea populaţiei în Parlament continuă să fie precară. De unde vine răul? Căci, întemeiate ori nu, imputările pe care opinia publică le adresează Parlamentului aduc procesului de democratizare mai curînd prejudicii decît foloase. Întrebarea cere să se treacă de la răspunsuri improvizate la răspunsuri elaborate. Am prezentat, prin urmare, în 1994, preşedintelui de atunci al Senatului, un proiect de cercetare pe această temă. Reacţia dlui Oliviu Gherman a fost pe cît de instantanee, pe atît de favorabilă. Ei i-au urmat cîteva bune luni de linişte totală, încheiată prin sosirea unui plic somptuos, purtînd adnotările "Urgent" şi "Personal", înmînat de un curier special contra semnătură. În plic, o scrisoare semnată fireşte de dl Constantin Ionescu, la vremea aceea secretar al Senatului, care nu discuta proiectul prezentat de CIS, ci trasa liniile directoare ale unui contra-proiect. Textul respectiv degaja convingerea nestrămutată că impopularitatea Parlamentului nu se datorează activităţii lui reale, ci imaginii lui deformate, difuzată de mass-media. Acum, după patru ani, s-a modificat substanţial atît structura sistemului naţional al comunicării de masă, cît şi compoziţia Parlamentului, nu însă şi viziunea opiniei publice despre acesta din urmă. Am revenit deci la vechiul proiect prezentîndu-i-l actualului secretar al Camerei Deputaţilor, distinsul meu coleg din Comitetul Fulbright, C. Lucian Mihai, dar răspunsul continuă să se lase aşteptat. Nemulţumirile actuale faţă de Parlament au cîteva laitmotive: calitatea unora dintre membrii săi de rînd ori dintre cei incluşi în cele două birouri a unor preşedinţi de comisii etc.; priorităţi legislative prea puţin sincronizate cu cele ale societăţii; folosirea imunităţii într-un mod care îi situează practic pe legiuitori deasupra legilor; asigurarea unor privilegii şi oportunităţi speciale în temeiul unei solidarităţi de castă în faţa căreia amuţesc chiar şi cele mai înverşunate rivalităţi politice; absenteismul de la lucrări, lentoarea procedurală, pălăvrăgeala, migraţia de la un partid la altul, înclinaţia spre fast, opulenţă şi turism internaţional care sfidează sărăcia cvasigenerală, insuficienta implicare în problemele circumscripţiilor pe care le reprezintă şi aşa mai departe. Oricît ar fi de îndreptăţite, aceste învinuiri au o lacună comună: uitarea contextului. Contextul Dacă statul de drept înseamnă respectul legilor; dacă funcţia Parlamentului este aceea de a adopta legi în stare să-şi atragă respectul cetăţenilor, independent de poziţia lor socială, rezultă că Parlamentului îi revine un rol hotărîtor în instituirea statului de drept şi aceasta pare a fi principala modalitate a articulării lui active cu societatea. Parlamentul este scena care aduce sub privirile opiniei publice partidele politice într-o ipostază cu totul distinctă de cea pe care o afişaseră în campania electorală. Ele îşi modifică înfăţişarea pentru că îşi modifică obiectivele. Scopul lor nu mai este să pătrundă pe această scenă, ci să extragă maximum de foloase din împrejurarea că se află pe ea. Cu diferenţe de la unul la altul, ele apar, toate laolaltă, ca purtătoare ale unui pluralism politic mai curînd străin de societatea reală decît articulat organic la dinamica stratificării ei. Cu o rază de acţiune depăşind arareori limita imediatului, mai învrăjbite cu aderenţii aceloraşi doctrine decît cu oponenţii lor, ele oferă spectacolul unui pluralism nesubstanţial, căci nesubstanţială rămîne identitatea politică a unităţilor care îl compun. Iar identitatea Parlamentului este dată tocmai de acest spectacol şi de identitatea politică atît de nesigură a protagoniştilor lui. Parlamentul deţine o poziţie dezavantajoasă atît în ierarhia prestigiului public, cît şi în cea a prerogativelor efective, menită să asigure separarea puterilor. Fostul preşedinte al ţării nu s-a mulţumit să ocolească Parlamentul numai cu ocazia numirii unor noi miniştri, dar chiar şi cu prilejul demiterii Guvernului Roman, considerînd că acordul lui Miron Cozma îl dispensează de cel al Camerei şi Senatului. Înlăturarea acelei puteri în 1996 nu a dus şi la înlăturarea acestor metehne, şi astfel ţara a intrat în era guvernării prin ordonanţe de urgenţă. Opinia publică nu are de ce să-i acorde puterii legislative mai mult respect decît îi arată puterea executivă. În sfîrşit, referitor la relaţiile corpurilor legiuitoare cu corpul social, două remarci, una privind personificarea, cealaltă, atitudinea faţă de legi. Sub primul aspect: pentru motive care ţin atît de prezent, cît şi de trecutul apropiat, opinia publică judecă instituţiile mai ales după persoanele care le reprezintă. Iar personificarea Parlamentului este mai mult decît anevoioasă nu doar pentru că avem un sistem bicameral şi pentru că membrii lui sînt atît de numeroşi, dar şi pentru că ei se află într-o gîlceavă permanentă unii cu alţii. Judecata nefavorabilă asupra Parlamentului este judecarea unui mare număr de necunoscuţi, părînd mai dibaci în ameliorarea propriei lor situaţii, decît în cea a ţării. Sub al doilea aspect: ipoteza avansată anterior, conform căreia autoritatea şubredă a Parlamentului se repercutează asupra legilor întocmite de el, poate fi, şi chiar trebuie să fie, completată de ipoteza contrarie. De la pretinsa proprietate a producătorilor asupra mijloacelor de producţie pînă la interzicerea petrecerilor familiale ori matrimoniale după orele 21, societatea românească a trăit zeci de ani într-un regim sub care nesocotirea legilor reprezenta punctul de convergenţă între putere şi populaţie. Strategiile existenţiale individuale aveau ca obiectiv eludarea legilor sub aparenţa respectării lor. Efectele acestui îndelungat exerciţiu persistă şi azi. Înainte de a viza anumite legi, rezervele populaţiei vizează însăşi ideea de lege. În acest caz, nu numai lipsa de respect faţă de Parlament se răsfrînge asupra legilor emise de el, ci şi lipsa de respect a populaţiei faţă de lege se răsfrînge asupra Parlamentului. Actualele suferinţe ale Parlamentului nu pot fi depăşite fără o îmbunătăţire generală a activităţii lui, dar nici fără o schimbare corespunzătoare a contextului în care el lucrează. (Dilema nr. 277, 22 mai 1998)

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un oraș din România se află în topul celor mai ieftine orașe din Europa de vizitat în 2024. Pe ce poziție s-a clasat
De la Lisabona până în capitala Lituaniei, în urma unei analize făcută de specialiștii englezi, a reieșit o listă cu cele mai accesibile orașe europene pentru turism de weekend, printre care se află și unul din România.
image
Păţania de groază a unor nemți. Au rămas suspendaţi cu autorulota deasupra unei prăpăstii. „Dacă făceau asta românii în Germania...“
Salvamontiştii din Neamţ, care acţionează în zona masivului Ceahlău, au dat detalii despre o misiune care i-a avut în prim-plan pe membrii unei familii germane.
image
Turist speriat de prețurile din centrul unui mare oraș din România: „E prea mult“
Restaurantele, terasele și barurile reprezintă, fără îndoială, puncte importante de atracție pentru foarte mulți turiști. Cu toate acestea, mulți dintre ei se lovesc de prețurile piperate din marile orașe ale României.

HIstoria.ro

image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.
image
Cadoul de nuntă primit de Zoia Ceaușescu de la părinți
Fabricat în Franța, la o comandă specială a familiei Ceaușescu în anul 1983, automobilul Fuego GTS a fost facturat de către Renault (Service des Ventas Speciales Exportation) pe numele Ceaușescu Elena Zoia, unul dintre copiii familiei prezidențiale, care l-a primit cadou de nuntă de la părinți.