„O grădină cu deschidere la mare și ocean” – interviu cu scriitoarea Simona POPESCU

© D. Mihăilescu

Cum se împacă șoarecele de bibliotecă, adică scriitorul, cu spațiile deschise, cu cîmpul, cu natura?

Nu știu alții cum sînt, dar șoarecele de bibliotecă din mine se împacă foarte bine cu spațiile deschise, cu cîmpul, cu florile. (Altfel, mai degrabă agorafob!) Cu siguranță, sînt și din cei care n-au treabă cu ceea ce numim „natură”. Nici eu n-aveam pe la 18-20 de ani. În schimb, mare parte din copilăria mea s-a desfășurat în regatul celor necuvîntătoare. La școală am dat de „tema naturii”, mă cam plictisea, nu simțeam „natura mea”.

Am citit acum cîțiva ani o carte cu un personaj șoarece de bibliotecă. Numele lui e Firmin (iar romanul îi aparține americanului Sam Savage). O astfel de livrescă rozătoare se împacă foarte bine cu Murr al lui E.T.A. Hoffmann, desigur, motanul ăla care se pricepe la învîrtit literatura și care are multe păreri despre viață.

Ați publicat anul acesta Cartea plantelor și animalelor. O fascinantă călătorie în lumea lucrurilor care se văd și a celor nevăzute, simțite. De unde a început?

Am început să scriu despre niște animale marine bentonice, care trăiesc în adîncuri, cam de prin 1995. Am abandonat subiectul o vreme, cum fac eu cînd apare la orizont ceva care mă preocupă mai intens. Am tot adăugat, an de an, cerea cartea viitoare să fie hrănită! S-au depus în timp straturi-straturi. E despre o grădină cu deschidere la mare și ocean, cum mai zic eu pe scurt, dacă sînt întrebată despre ce e vorba. Am aruncat semințe. Unele au crescut. (Semințe mai am!) Am pus răsaduri de „idei”. Unele s-au prins, s-au dezvoltat, s-au legat ca lianele de altele, cu lucruri din cărțile mele mai vechi sau cu cele viitoare. Și-am făcut și scufundări în mare și ocean (mare și ocean de imagini, multe acvatice). Interesul meu pentru poezie, care a venit după adolescență, tîrziu, e dublat de pasiunea mea pentru știință, pentru biologie, mai ales, pe care o am din copilărie. Aș fi vrut să mă fac biolog și scafandru/scafandră. Să adaug atracția mea dintotdeauna pentru mister, pentru misterul celor văzute și nevăzute.

Sîntem mai puțin atenți în tinerețe la ce ne înconjoară decît la maturitate? Cum s-a întîmplat în cazul dvs.?

Sîntem atenți dintotdeauna. E prețioasă mai ales acea atenție laterală. Se adaugă experiențe noi. Nu le uităm pe cele vechi, dimpotrivă, ele cîștigă noi înțelesuri. În adolescență apar și cărțile. Se adună. Fac rizom cu viața ta. Un scriitor / o scriitoare e poate mai atent/ă, dar nu numai el/ea. El/ea își trăiește viața, dar o și „studiază”, își face interpretările proprii, în felul ăsta o dublează, o triplează, o face să se extindă, o face să iasă măcar din cînd în cînd din ritmul inconturnabil al ceasurilor. Senzoriumul l-am moștenit de la copilul care am fost. Adolescenta era mai mult cu cărțile.

E bucurie în fiecare floare, gîză, plantă, răsuflare în volumul dvs.. O glorificare a vieții în formele ei cele mai mărunte. O poezie care calmează sufletul ca un ceai de mușețel. I-am citit nepoatei mele, care are patru ani, un poem și i-a plăcut și ei. Deci e pentru toate vîrstele. Ați lucrat ca un cercetător, ați avut un ierbar?

Ce mă bucur că ai găsit poezii și pentru Sofica și că i-au plăcut! Sînt acolo și experiențele inocenței (vorba lui Blake). Da, e o carte pentru toate vîrstele. Și, da, o carte în care am lăsat să se vadă și frumusețea, de care oamenii au atîta nevoie. Florile binelui, cum mai zic. Printre atîtea dezastre, ruine, suferințe de care e plină viața fiecărui om, de fapt, ca să nu mai vorbim de cele ale omenirii, cu toate catastrofele, cu tragediile dintotdeauna, e bine să nu uităm, să nu ignorăm sclipirile de seninătate care ne vindecă. Nu cred că aș mai fi putut scrie cartea azi, cînd are loc un carnagiu lîngă noi, în Ucraina. Altfel, avem atîta nevoie de frumusețe și de cele bune! Scriitorii se cam feresc de astea, nu aduc „profunzime”, cred unii dintre ei. „The Beauty is difficult”, cum zicea Aubrey Beardsley, un mare artist grafician, citat de Yeats, care la rîndul lui e citat undeva de Ezra Pound, care, la rîndul lui, îi dă replica lui Yeats: „So very difficult, Yeats, beauty so difficult”. Da, Frumusețea e un lucru anevoios. Nu mulți îi înțeleg amplitudinea, adîncimea, frumusețea înțeleasă „literalmente și în toate sensurile”, cum ar spune Arthur Rimbaud, care, altfel, găsea Frumusețea amară, dar avea să adauge mai încolo: „Je sais aujourd’hui saluer la beauté” („Astăzi știu să salut frumusețea”).

Am lucrat și ca un cercetător cît am scris cartea asta (și altele). Trebuie răbdare. Pasiune. Dorința de a extinde cele văzute/auzite/simțite. Îmi vine în minte acum Ernst Haeckel (zoolog, biolog marin, filozof), cu planșele lui minunate. El pune pe pagini nevăzutul, aduce la suprafață microstructurile lumii, le arată. În copilărie mă uitam în fiecare duminică, la televizor, la scufundările lui Jacques-Yves Cousteau, marele oceanograf, îl vedeam într-unul dintre puținele documentare interesante, în rest totul era plictisitor pentru un copil, pentru un adolescent pe vremurile alea ciudate din ceea ce numim „comunism”. Mai era Teleenciclopedia. Cînd auzeam din televizoare semnalul sonor, muzica lui Nicolae Kirculescu (aveam să aflu mai tîrziu) folosită ca generic, opream jocurile, intram în case.

Și, da, am avut ierbar, ca toți cei din generația mea. Era obligatoriu pentru notă. Dar eu l-am făcut pentru doamna Moldovan, profesoara mea de biologie, un cadou, așa l-am gîndit. Era ca un album cu imagini frumoase. M-am bucurat mult cînd am dat pe Net de ierbarul, păstrat incredibil de bine, al singuraticei, izolatei Emily Dickinson (căreia îi aduc un omagiu undeva în carte).

Cum arată grădina în care v-ați împrietenit cu năstureii, iarba albastră, osul iepurelui roz, veverița, iepurele-nșelător?

Sînt mai multe grădini într-una singură. Cea din spatele blocului în care am locuit în copilărie. Grădina de la țară a bunicilor Ana și Nicolae, magică. Era, mai departe, via, cu strugurii grei, parfumați, după care urmau lanurile de porumb, un labirint verde. Cînd ieșeam din el, dădeam de un canal al Marelui Olt, veneau zăvoaiele și pădurea de mesteceni, înaintam prin nisip, erau ierburi mici și pîlcuri cu floarea preferată a bunicii Ana, una movulie, din specia celor numite nemuritoare, apoi vedeam Oltul, iar dincolo de el o pădure verde. Ei i s-a adăugat și grădina de la oraș a bunicii Elvira. Cu crini albi. Și un brad neverosimil. Hortensii. Mă lăsau s-o ud eu seară de seară cu furtunul. Dar nu mă plimbam prin ea, ca în grădina de la țară. În schimb, aveam o prietenă, pe Lordina, o cățelușă care citea gîndurile copiilor. Și, printre dale, creștea mușețel, romaniță, cum îi zicea bunica Elvira. Apoi sînt grădinile din cărți, din pictură, cîteva au ajuns în volumul meu. Și, desigur, poate cea mai importantă e grădina mea de lîngă pădure, undeva pe lîngă Pitești, pe un deal. O lucrez an de an. Sînt plante perene, sădite de mine. Le părăsesc în octombrie și, dacă revin abia în iulie, le găsesc năpădite de buruieni, unele frumoase, tot felul de erbacee. Multă cuscută, torțel, cum i se mai zice. Eu o leg de uitare în cartea mea. Uitarea poate fi îndepărtată. E ușor, e, de fapt, fragilă uitarea! Sub ea e viața cea adevărată, rezistentă!

Ce i-ați spune lui Candide al lui Voltaire, a avut dreptate?

Tînărul și naivul Candide e doar aparent un optimist, crescut de tutorele lui, Pangloss, în ideea că fericirea, chiar și într-o lume de atrocități (a se ține cont de împrejurările în care Voltaire a scris cartea), este... inevitabilă. Și trece el prin mai multe experiențe amare. Totuși, în ciuda nenorocirilor, a inevitabilelor vicisitudini, rămîne credincios ideii de fericire, care e „o lucrare zilnică”. Și ajunge la concluzia că e bine să-ți lucrezi grădina, la propriu și la figurat. Să nu te lași doborît, corupt de cele rele și urîte. Frumusețea va salva lumea, va spune mai tîrziu altcineva. Candide e inocent și lucid. O călăuză. Deși călăuza mea preferată este „stalker”-ul din filmul lui Tarkovski (desigur, și din cartea fraților Strugațki – Picnic la marginea drumului). El te duce într-o Zonă periculoasă. Dar acolo se află Camera unde, dacă ajungi, dacă meriți să ajungi, se spunea că ți se îndeplinește orice dorință și că, poate, oamenii ar fi (și) fericiți. Nu oricine poate ajunge acolo, doar vreun... Candide!

interviu realizat de Ana Maria SANDU

Păpădia

În fața unei tufe de păpădii

îmi linișteam capul

cum priveam eu de-acolo de jos

în sus

bumbul galben, pufos

acoperea pe jumătate cerul senin

în față un soare cunoscut și deplin

în spate o strălucire

refuzată.

Pajiște

Cînd înaintezi prin pajiști verzi

sparceta roșiatică, cosaci liliachii, coroniștele lila, vătămătoare, galben drob, osul iepurelui roz, iarbă neagră cu flori viorii, salvie albastră, sipica, steluțe albe de liliuță, sînzienele muștar, vinețele, bulbuci galbeni, margarete, ovăscior, ciocul berzei, ciuboțica-cucului, floricele de rocoțele, silur alb-violaceu, pieptănărița ce-mi place, spiculeț de păiuș, pătrunjel de cîmp din cel alb sau purpuriu, ochincele-albăstrele, răculeți roz, purpuria vindecea, ruinul sau șopîrlița (globule de bleu danteluță), fel de fel de clopoței, horboțică de-odolean, sunătoare, vulturică și galbeni sclipeți, scînteiuțe, grozamă (vezi că-i plin) și mai e acel pelin de frunza de catifea gris-souris (blăniță de șoricel).

Hai cu mine și ți-oi arăta

de răbdare vei avea

multe, multe.

Lume de modele, de structuri,

atîta neasemănare cerească

departe de cîmpurile egale

de culturi.

Floare urîtă

Zici că-s urîte florile de dragavei?

Mie-mi plac, așa verzi-roșiatice cum sînt

buruiană ruderală, banală

și, împreună cu crenguțe de negru scoruș,

buchețel am să fac

punem și-o frunză de dalac.

Eroare!

Cînd vorbești de-o plantă – oricare – 

doar privirea ta 

o poate jigni.

Privirea ta oarecare.

(Fragmente din Cartea plantelor și animalelor a Simonei Popescu, Editura Nemira, Colecția”Vorpal” coordonată de Svetlana Cârstean, 2021.)