O grădină ca o viață. De la ghivecele studențești cu violete de Parma și cactuși la grădina apocalipsei și cea a degetelor verzi

Copilăria mea s-a petrecut afară. Uliță, grădină, curte, împrejurimile satului în care am crescut, grădina din vîrful dealului unde mergeam cu bunicul la rărit straturile de morcovi, grădina în care același bunic plantase și altoise ca nimeni altul o grozăvie de livadă, bunic căruia îi datorez cunoștințe despre neamuri și feluri de mere cum rar ne mai este dat să dibuim prin piețele zilelor noastre. De la același Tata Moșu am învățat despre plantele medicinale. Alea de îl fac bine pe om și la cap, și la betegelile de sezon, și la alea legate de vîrstă, dar și cele folositoare la salvat găinile cînd dă boala-n ele. Cu bagajul ăsta nostalgic am încercat să-mi găsesc locul într-un oraș în care oameni la fel de mucaliți ca acasă poate am găsit, dar natură mai greu. Așa că am crescut mici grădini, de la frunze puse în pahare cu apă din care au ieșit rădăcini și apoi au crescut monștri plini de frunze și flori, la bucăți de pămînt în care mi-am băgat ghearele și am încercat să cresc plante căpoase la fel ca mine și pregătite sufletește pentru vicisitudinile unei planete care arde sau îngheață. Nu am descoperit apa caldă cu felurile astea de grădini, dimpotrivă, m-am bucurat să îmi găsesc în cărți frați și surori care au îmbrățișat natura în felul ăsta, mult mai profund și mai frumos ca mine și cărora le aduc pioasă recunoștință și mulțumire*. Fiindcă iubirile astea, cum sînt grădinile pentru mine, de exemplu, nu au cum să nu fie legate subtil de însăși viața mea, fascinația și fricile mele. 

Așa că Grădina Apocalipsei, a cărei creștere am început-o în mod simbolic odată cu intrarea în lockdown-ul din 15 martie 2020, întotdeauna va avea o legătură ascunsă cu o grădină în care am așteptat toată copilăria mea să intru, giardino meraviglioso, grădina misterelor, grădina Bomarzo. Evident că nu am crescut o pastișă a fantasticului traseu inițiatic din grădina italiană în cartierul Grivița precum canibala Elocika în încercarea furibundă de a o concura pe fiica marelui Vanderbilt**. Dar dacă te apleci cu atenție, orice grădină este un loc al misterelor. Grădina asta a apocalipsei a devenit un teren în care, la începutul acestui an, am recenzat cu mare mîndrie peste 50 de neamuri de plante perene pe care, sincer, habar nu am cum naiba le-am înghesuit în acel spațiu, deci un amestec de neamuri, forme, culori și arome care au devenit un loc extrem de apetisant pentru albine (ăsta fiind cel mai surprinzător lucru pe care am reușit să-l obțin). Și după un an și jumătate de grădină apocaliptică am deschis un nou teren în cartierul grădinilor, cum îmi place să numesc zona Grădinii Icoanei unde se afla Rezidența9, un loc de care, iată, sînt legată de peste o jumătate de decadă. DEGETE VERZI a fost un proiect început în 2021, dar care crește în continuare sub forma unei grădini din spațiul generos al Rezidenței în care continui micul meu experiment al plantelor perene și în care am plantat primii arbori din viața mea, un mic omagiu care închide cercul acestei relatări și care mă întoarce în cutia cu amintiri, la primele mele plimbări în parcul Cișmigiu, unde am descoperit cu uimire și fascinație arborele lalea. Vecinul acestui arbore – nou locatar din grădina Rezidenței – este un tei, încă un mirositor în hoarda încăpățînată de balauri verzi care sper că va supraviețui bălăriilor inodore care cotropesc orașul odată cu noua urbanizare.

Poate ar trebui să povestesc un pic de unde obsesia asta a mea legată de plantele perene. Menționam la început că am empatizat cu plante dispuse să trăiască fără exces de subvenții din partea omului. În contextul unor spații vaste, o asemenea soluție îmi pare chiar sustenabilă și, legat de acest lucru, o diletantă entuziastă ca mine poate ține un discurs drăguț, dar vă asigur că există specialiști serioși care v-ar aduce argumente imbatabile că asta este calea cea bună pentru a readuce natura în jurul nostru. Ca reacție la atitudinea păguboasă a panseluțelor, palmierilor și platanilor municipalităților, am decis că pot, măcar la nivelul ăsta minuscul, să cresc un exemplu de grădină sustenabilă și cu costuri minime. Normal că și o astfel de grădină are nevoie de îngrijire, dar gradul de autonomie este radical diferit față de o amenajare care ignoră condițiile spațiului în care urmează să se dezvolte. Deci totul se rezumă, de fapt, la un pic de atenție și un pic de înțelegere. Pentru că, așa cum spuneam și la început, o grădină e ca o viață.

* Ioana Tudora, La curte – grădină, cartier și peisaj urban în București, Editura Curtea Veche, 2009; Éric Lenoir, Petit traité du jardin punk – Apprendre à désapprendre, 2018; Terre Vivante, Derek Jarman, Modern Nature, 2018, Vintage Classics. 

** personaj din romanul 12 scaune de Ilf și Petrov.

Suzana Dan este artistă vizuală și directorul de programe al Rezidenței BRD Scena9.