„O figură iconică «a feminității exemplare»” interviu cu Lidia BODEA, director editorial Humanitas
Vă amintiți cînd ați aflat prima dată de Monica Lovinescu?
Prima imagine care-mi vine în minte e a unui aparat de radio de pe vremuri, un Electrolux cu pick-up și ochi-verde, îi spuneam „ochiul magic” și ne bucuram de cîte ori liniuța ochiului devenea foarte, foarte subțire, căci atunci se auzea perfect. Radioul era-n camera noastră, a copiilor, și nu prezenta aproape nici un interes pentru cei mari din casă care, totuși, în zile și la ore precise, veneau să asculte Europa Liberă. Pînă spre 11-12 ani, nu înțelegeam de ce se încăpățînează oamenii mari să asculte niște emisiuni care nu se-auzeau deloc bine, încît ei erau nevoiți să umble tot timpul la butonul rotund, mare, care controla „ochiul magic”. Dar mirarea asta n-a mai durat mult, astfel că din ’88 și ’89, primii mei ani de liceu, păstrez și amintiri despre Unde scurte, Teze și antiteze, Scandalul Arpagic, Moartea citește ziarul, Mamutul și literatura...
Ce oferă Editura Humanitas la Centenar?
Programul Anului Centenar Monica Lovinescu a început în februarie, cu o conferință de presă în care Gabriel Liiceanu anunța ceea ce era doar proiect, speranță: noile ediții din seriile de autor Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, audiobook-ul antologie Aici e Radio Europa Liberă, Finala Concursului Humanitas în licee cu bibliografie Monica Lovinescu, Albumul Centenar conceput de Cristina Cioabă, Gala de la Ateneu, Premiul „Monica Lovinescu“, lansările, inaugurarea unui grup statuar Lovinescu-Ierunca. S-au întîmplat toate! Cărțile au apărut, albumul este o piesă editorială splendidă, de colecție, premiul și-a desemnat cîștigătorii, Bucureștiul a primit din partea Fundației Humanitas Aqua Forte, ca donație, grupul statuar realizat de sculptorul Virgil Scripcariu.
Care dintre multiplele fațete ale personalității și carierei sale – om de radio, instanță morală, critic literar, diaristă, memorialistă – vi se pare azi cea mai dificil de înțeles pentru noile generații?
Să renunți la tot ce ai fi putut fi, să îți muți pur și simplu destinul din făgașul pe care l-ai început și să alegi în locul unei cariere de scriitor ori regizor (făcea un doctorat la Sorbona despre regia de teatru) un cu totul alt drum, unul care va presupune ca pe tine să te pui între paranteze pentru a-i sluji pe ceilalți, iată ce cred că e cel mai greu lucru de înțeles astăzi.
Ce anume ar trebui să citească mai întîi un cititor tînăr interesat de personalitatea sa?
La Apa Vavilonului: Portretul lumii în care am trăit – dar adaug acestei prime întîlniri cu Monica Lovinescu un prolog literar dedicat Monicăi Lovinescu, nuvela „O voce” a Ioanei Pârvulescu, nuvelă cîștigătoare a EUPL Writing Contest: A European Story; și un alt prolog, biografic, Cristina Cioabă, Monica Lovinescu: O viață, o voce, un destin: Album centenar.
Dacă s-ar putea, ce formă de omagiu național ați alege pentru Monica Lovinescu: o ediție filatelică, chipul ei pe o bancnotă, înființarea unei burse?
Dacă s-ar putea... Dar ce rost are să visăm la un omagiu național cîtă vreme anul acesta Academia Română a ales să-l omagieze, la împlinirea sutei lui de ani, pe Bălăceanu-Stolnici, turnător la Securitate cu numele Laurențiu, și nu străin de moartea lui Vlad Georgescu, directorul Europei Libere? Sau cîtă vreme propunerea de a numi două bulevarde cu numele Monica Lovinescu și Virgil Ierunca a fost întîmpinată cu o caragialescă scrisoare de protest...
Ar putea deveni o figură iconică pentru feminismul românesc?
Dar este o figură iconică – „a feminității exemplare”, ca să reiau o splendidă formulă dată de Dan C. Mihăilescu, și n-ar fi de nici un folos atașarea ei la o ideologie. Iar pentru că întrebarea mi-a amintit de-un pasaj scris de Ioana Pârvulescu, dă-mi voie să-l citez: „Într‑una din consemnările anilor ’80, Monica Lovinescu se amuză că diverşi oameni din ţară, care n‑o văzuseră, dar o auziseră, şi‑o închipuiau mare, serioasă, îmbrăcată eventual în taior, şi că s‑au mirat aflînd că e micuţă şi poartă blugi! (Recunosc că şi eu m‑am mirat, la prima întîlnire de la Librăria Kretzulescu, să văd o femeie veselă, micuţă, plină de căldură, într‑o rochie înflorată, pentru că feminitatea ei evidentă şi fermitatea ei de luptător de mare clasă erau greu de asociat.” (Prefață la Monica Lovinescu, Jurnal esențial, ediție de Cristina Cioabă)
Dacă ar fi să alegeți cel mai tulburător episod din viața sa, la ce anume v-ați opri?
Există cel puțin trei episoade-limită pe care s-a construit destinul exemplar al Monicăi Lovinescu.
Plecarea din țară, septembrie 1947, cu trenul, cînd soldații ruși o întorc din drum, iar ea se hotărăște să treacă totuși granița, clandestin: „Sub cărbuni, în timp ce soldaţii ruși trecînd din vagon în vagon își înfigeau baionetele printre bulgări, ameţitor de aproape, mi‑am dat seama deodată că nu mi‑era teamă, dar deloc, și că la mine mecanismul fricii nu se putea declanșa dacă imaginaţia nu‑l prevăzuse și prelucrase mai înainte.” (La Apa Vavilonului, Humanitas, 2023)
1958-1959, arestarea mamei, profesoara Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, în vîrstă de 71 de ani, cardiacă și cu hepatită cronică. Va fi condamnată la 18 ani de temniță grea, va muri, chinuindu-se cumplit, pentru că nu i se mai dau medicamentele, ca pedeapsă pentru că ea refuzase trocul propus de Securitate (să-i scrie Monicăi, s-o transforme în colaboratoare a regimului). În oglindă cu tîrgul propus mamei, Monicăi Lovinescu Securitatea îi dă de-nțeles că se poate cădea la o-nțelegere, „că pot interveni ameliorări”, „dacă există la MONICA înțelegere şi dragoste faţă de ţară“, la care „MONICA a reacţionat prompt afirmînd că ea nu-şi vinde conştiinţa […]. Ea a susţinut că mama ei nu a călcat legile ţării […]”. (Iulia Vladimirov, Monica Lovinescu în Documentele Securității, Humanitas, 2012)
18 noiembrie 1977, cînd, în ajunul zilei de naștere – pe 19, împlinea 54 de ani – este bătută de doi palestinieni tocmiți de regimul comunist de la București: „Să i se închidă gura. Nu trebuie ucisă. N‑avem nevoie de anchete americane și franceze ce ne‑ar pune în situaţii dificile. S‑o facem zob. Să‑i spargem dinţii, falca, braţele. Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie. Să devină un exemplu de neuitat pentru ceilalţi. Să fie bătută la ea acasă pentru ca să înveţe și ea, și alţii că nu există nici un adăpost sigur pentru calomniatorii dictaturii proletariatului. Nici chiar în propria lor casă.” (Ceaușescu către generalul de Securitate Mihai Pacepa)
Mă gîndesc că, dacă aceste trei episoade s-ar regăsi în paginile manualelor, n-am mai auzi așa de des că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu / pe vremea comuniștilor”, refren preluat, culmea, și de cei care nu au trăit nici o secundă în comunism.
interviu realizat de Marius CHIVU
