O eternitate provizorie
Era cumva inevitabil ca ideea de timp liber să se lase contaminată, măcar şi numai în parte, de imprecizia conceptuală, ambiguităţile şi chiar aporiile noţiunii de libertate înseşi. Încerc să detaliez. Simplu spus, liber este timpul de care dispunem după bunul nostru plac. E răgazul dintre obligaţii, oaza temporală în cuprinsul căreia ne permitem să ignorăm constrîngerile ce decurg din îndatoririle noastre profesionale sau sociale, intervalul al cărui mod de petrecere rămîne la latitudinea noastră. E în primul rînd liber în sensul că, la fel ca şi un spaţiu liber, poate fi umplut cu orice. Îl putem petrece tot atît de bine trîndăvind sau muncind cu înverşunare, visînd la peisaje exotice ori străbătîndu-le aievea. Nu există - aşa cum ar dori să ne convingă magazinele ilustrate - activităţi specifice de loisir. Regele Ludovic al XVI-lea îşi petrecea timpul liber lucrînd în atelierul de lăcătuşărie, îndeletnicire ce nu va ocupa niciodată timpul liber al unui lăcătuş. Muncitorul din uzină dă fuga în timpul său liber să îşi sape grădina de la ţară. După antrenament, un sportiv profesionist poate să se relaxeze citind un roman; în schimb, criticul literar se va deconecta probabil practicînd un sport. Problema timpului liber nu este, aşadar, una de conţinut, ci de dispoziţie şi preferinţă, de atitudine interioară a subiectului. Această atitudine nu trebuie însă judecată în termenii opoziţiei utilitate versus gratuitate sau responsabilitate versus hedonism, deoarece, pe de o parte, activitatea desfăşurată în timpul liber poate fi mai folositoare decît cea profesională şi, pe de alta, munca poate produce mai multă satisfacţie decît absenţa ei. Totalitarismele, de indiferent ce orientare, au fost din totdeauna inamici ireductibili ai timpului liber al cetăţenilor. Nu întîmplător, joaca şi jocul (eventual dansul, pe care ţăranul român îl numeşte, de asemenea, joc) constituie moduri privilegiate de petrecere a timpului liber. Johan Huizinga observa că obişnuim să spunem despre o piesă dintr-un mecanism că "joacă" sau că "are un joc" atunci cînd ea dispune de o marjă de mişcare neavută în vedere de constructorul dispozitivului respectiv. Totalitarismele, de indiferent ce orientare, au fost din totdeauna inamici ireductibili ai timpului liber al cetăţenilor, tocmai din pricina preocupării obsesive a puterii de a nu permite nici un "joc" în funcţionarea mecanismului social. Se urmărea, de aceea, maximizarea cu orice preţ a raportului dintre intervalul temporal administrat de autorităţi şi cel pe care individul îşi permitea să şi-l organizeze singur, potrivit dorinţelor şi gusturilor proprii. Într-un regim în care, potrivit unei renumite definiţii, "tot ceea ce nu este interzis e obligatoriu", timpul liber nu numai că nu îşi mai află locul, dar este perceput drept subversiv şi se iau măsuri sistematice în sensul supunerii sale la un control cît mai riguros, ceea ce înseamnă că, de fapt, încetează să mai fie cu adevărat liber. Se ştie că, scăpaţi după decenii din chingile unui regim opresiv, oamenii, ca şi animalele crescute în captivitate, îşi pierd capacitatea de a se mai bucura de libertate, uită "modul de întrebuinţare" al acesteia. Similar, workalcoholicii nu mai ştiu ce să facă cu timpul lor liber, intră într-un veritabil sevraj atunci cînd nu mai au de lucru, întîmpină cu reală îngrijorare week-end-urile şi vacanţele. În Japonia nu e un fapt neobişnuit ca angajaţii să refuze concediul anual; în Suedia apropierea sfîrşitului de săptămînă constituie motiv de depresie la scară naţională. A şti să profiţi de timpul tău liber e o artă ce se cere cultivată şi pe care pierderea simţului străvechi al sărbătorii a minat-o în profunzime. Workalcoholicii nu mai ştiu ce să facă cu timpul lor liber, întîmpină cu reală îngrijorare week-end-urile şi vacanţele. Nu întotdeauna însă distincţia timp liber - timp nonliber este una tranşantă. Întrucît activităţile creative, mai apropiate de sfera jocului, nu îl încorsetează pe individ în aceeaşi măsură ca muncile rutiniere, ele mai păstrează încă ceva din aura eliberatoare a ludicului pur. Pentru artist, frontiera ce separă munca sa de ocupaţiile din timpul liber nu e la fel de netă ca pentru funcţionar, cu atît mai mult cu cît cel dintîi dispune de o mai mare libertate în a-şi alterna perioadele de lucru şi de repaus, decît cel din urmă. Cu cît resimţi drept mai împovărătoare îndatoririle profesionale, cu atît evadarea în lumea timpului liber e mai jinduită, iar cele două variante ale timpului îţi apar drept mai neasemănătoare sub raport calitativ. Autorul acestor rînduri a activat vreme de mai bine de două decenii ca inginer într-un institut de cercetări şi proiectări tehnice, iar de aproape tot atîţia ani lucrează în învăţămîntul umanist. Dacă pe parcursul celei dintîi dintre aceste etape biografice distincte avea senzaţia acută că trăieşte alternativ două vieţi paralele, aceea a unei profesiuni ce presupunea subordonare şi însărcinări puţin stimulatoare pentru imaginaţie, şi aceea a timpului liber, scutit de servituţile unei meserii insuficient iubite, în etapa următoare diferenţa dintre cele două ipostaze ale timpului s-a atenuat considerabil. Nu degeaba unele profesiuni sînt numite "liberale", aidoma celor şapte arte care făceau obiectul învăţămîntului universitar medieval: prin natura lor, ele se apropie mai mult de îndeletnicirile cu care oamenii preferă să îşi mobileze timpul liber. Etimologic vorbind, acestea sînt, mai degrabă, ocupaţii pentru diletanţi sau amatori, ambele cuvinte exprimînd la origine ideea practicării lor din pură plăcere, ca mijloc de delectare în clipele de răgaz şi tihnă sufletească. Nu este, aşadar, de mirare că ele se asociază unor percepţii temporale diferite de cele ale activităţilor mai "pozitive". Timpul consacrat unei îndeletniciri plictisitoare se scurge, de regulă, exasperant de lent, cunoscut fiind efectul de încetinire temporală pe care îl generează aşteptarea încheierii unei experienţe neplăcute. În schimb, timpul liber zboară şi ne lasă mereu cu regretul de a nu fi putut profita îndeajuns de toate beneficiile sale. Retrospectiv însă, lucrurile se prezintă exact invers: uniformitatea timpului "profesional", monotonia sa, penuria relativă de repere evenimenţiale majore care să individualizeze fiecare zi de lucru produc o contracţie în memorie a săptămînilor, lunilor şi anilor, în vreme ce, dacă timpul liber a fost bine folosit, amintirea acestuia devine tot mai consistentă pe zi ce trece. Cazul extrem este, cu certitudine, cel al recluziunii forţate. Aflat în aşteptarea încheierii pedepsei, deţinutul resimte în mod dureros băltirea timpului, aparentul refuz al acestuia de a se mai scurge în ritmul cunoscut. Minutele şi orele puşcăriaşului par să nu se mai sfîrşească, dar, odată eliberat, el are surpriza să constate că similaritatea zilelor trăite după gratii confundă treptat în amintire lunile şi anii aceia într-un continuum nediferenţiat ce are drept rezultat contractarea timpului, astfel încît perioada de detenţie lasă impresia de a fi fost cu mult mai scurtă decît una obiectiv egală cu ea, dar petrecută în libertate. Un criteriu al calităţii timpului, inclusiv a celui liber, ar fi deci memorabilitatea ce decurge din numărul şi densitatea evenimentelor reţinute din perioada considerată. Un concediu petrecut într-o staţiune de tratament de-a lungul căruia ai avut un program zilnic imuabil trece mai greu, dar se uită mai uşor decît o excursie de durată identică. Pentru a avea sentimentul că am profitat cu adevărat de vacanţă, preferăm să o petrecem într-o manieră cît mai variată, cu riscul de a vedea-o scurgîndu-se într-un tempo accelerat, dar cu mulţumirea ulterioară de a ne fi lăsat o sumedenie de amintiri. Un criteriu al calităţii timpului, inclusiv a celui liber, ar fi memorabilitatea ce decurge din numărul şi densitatea evenimentelor reţinute din perioada considerată. Şi totuşi mulţi dintre semenii noştri îşi ocupă timpul liber cu activităţi repetabile: se întîlnesc săptămînal în aceeaşi componenţă pentru a juca aceleaşi jocuri, ies la plimbare, conform proverbialului model kantian, în aceleaşi locuri şi între aceleaşi ore, frecventează mereu aceleaşi localuri. Există o raţiune neexplicită a unui atare comportament. Pentru individul uman, trăsătura cea mai îngrijorătoare a timpului este ireversibilitatea acestuia. Vrem, nu vrem, trecutul nu se mai întoarce, căci timpul continuă să se scurgă "în legea lui", impasibil la protestele noastre, purtîndu-ne cu sine în direcţia deloc dezirabilă a unui deznodămînt tragic. Puţini sînt inşii dispuşi să se împace lesne cu această deloc îmbucurătoare perspectivă. Singurul mijloc ce le rămîne pentru a se amăgi măcar o vreme că pot păcăli timpul este să contrapună liniarităţii fatale a acestuia o circularitate artificială. Reiterarea în timpul liber a mereu aceloraşi ocupaţii le creează iluzia că sînt (încă) feriţi de neajunsurile înaintării în vîrstă, că şi-au asigurat un soi de "eternitate provizorie", o mică insulă stabilă în mijlocul fluviului de neoprit al timpului. E, poate, o dovadă de naivitate, dar ce ne-am face dacă în lupta cu ravagiile vremii nu ne-am agăţa fie chiar şi numai de o himeră?
