O dublă identitate

Într-o epocă în care au loc atîtea întîlniri fecunde şi deseori inaparente între civilizaţii diferite, în care se produc şi scandaloase ciocniri între civilizaţii, problematica identitară nu are cum să nu fie actuală. Interesant e faptul că ea se reactualizează nu numai în locuri de pe glob ce par să-i fie prielnice, dacă nu chiar predestinate, dar şi în puncte cu totul neaşteptate dintr-o topologie a minţilor individuale. Deşi apartenenţa europeană pare de la sine înţeleasă pentru majoritatea locuitorilor "bătrînului continent", în chiar deceniul care a urmat prăbuşirii politice a comunismului - principala stavilă în calea unităţii europene -, diviziunile, divergenţele, ciocnirile au covîrşit viziunile integratoare. După eseul elegiac al lui Milan Kundera ("Tragedia Europei Centrale", 1984), care opune, printre altele, Europa Centrală Europei de Est, alte comentarii au operat disocieri între "Roma" şi "Bizanţ", respectiv între posteritatea religioasă şi culturală a acestor centre. Se poate spune că s-au văzut - ori s-au adîncit - mai cu seamă liniile de separare, de dezbinare ("fault lines") decît trăsăturile de unire dintre popoarele europene. Pe fondul conflictelor (bine întreţinute) din fosta Iugoslavie, a avut loc la Paris un colocviu intitulat "Europa triburilor?" care aproape nu mai dădea şanse de sincronizare, de "europenizare" celor din Estul Europei. Interogaţia ironică, sarcastică din titlul respectivei reuniuni era un fel de a repune - dar serios, de această dată -, întrebarea "Comment peut-on