O capsulă a viitorului
Întotdeauna mi s-a părut nepotrivit să scriu despre Moldova. Am un sentiment că nu e treaba mea, că ce știu eu despre Moldova? Nu mai locuiesc acolo de 18 ani, în vizită merg rar, țin legătura numai cu familia, iar știri nu citesc pentru că mă copleșește inevitabil o tristețe, și nu e o tristețe de om mare, ci una de copil, cum eram cînd am plecat.
Nici despre copilăria din Moldova nu-mi vine să scriu, nu simt nevoia să răscolesc amintiri, nici n-am cine știe ce amintiri, am împins în spatele memoriei ce era vechi, ponosit, încărcat de melancolia de care vorbeam mai devreme, n-am fost deșteaptă să păstrez și eu ceva de acolo, ceva autentic pe care să-l să port pe mine acum, cum e la modă.
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului? Precum apartamentele ce tot apar la știri, care au fost închise zeci de ani, în care lumea și timpul s-au oprit și conservat perfect și pot fi vizitate azi ca la muzeu. Apartamentul meu însă nu e la Paris, ci într-un sat din Moldova și timpul nu e Belle Époque, ci anii ’90.
M-am mai plimbat eu în jurul blocului, nu zic, mi-am mai amintit de drumul de acasă la școală, de casa bunicilor, de școala muzicală, dar de intrat nu am intrat de cînd am plecat. Din cauza asta, bănuiesc, îmi apare atît de des în vise: ba gol, cu bunicul pe moarte în patul meu de copil, ba inundat de apă și adînc ca un crater.
Dacă aș descuia, presupunînd că mai am cheia (dar memoria este un ghem de ață încîlcit care, dacă ai puțină răbdare, se desface și se rostogolește), m-ar întîmpina la intrare doi dulăi. Așa îi văd: doi, mari, lunguieți și gri, niște greyhounds cu părul rar, mîrîitori și gata să mă latre cu stropi de bale, dar fără intenția de a mă mușca. Așa sînt paznicii pe la treceri, fioroși, dar inofensivi, nu-i rău să ai la tine niște pîine.
În hol ar fi răcoare. Moldova aceasta e un apartament la parter. Podeaua de ciment acoperit cu linoleum e turnată direct pe pămîntul rece. E rece, frig de-a dreptul în Moldova asta de parcă sub primul strat de cernoziom se află un ghețar. Întotdeauna m-am întrebat de unde vine frigul ăsta veșnic. Și vara, în august, e frig. E un frig de la nord care bate, suflă peste pămîntul ăsta, iarba crește mai scurtă, copacii sînt mai puțin verzi. E frig mereu în Moldova mea apartament. Frig și întuneric. Ferestrele sînt dosite de copaci bătrîni: un cireș și mai mulți pruni.
În camera mea n-aș putea intra. M-aș prăbuși de-a dreptul într-un hău. Ar trebui mai întîi să aduc niște scînduri ca să astup hăul, să bat ținte, să le încerc cu piciorul să văd dacă țin, dacă mă țin. Pe urmă aș păși pe scînduri pînă la geam, unde sînt sigură că aș găsi termometrul încă agățat afară, după plasa de țînțari ruptă pe unde intra noaptea pisica. Pisica era mama mea: moale, caldă și discretă.
Cam atît în camera asta, în rest pete albe. Pată albă în colțul de canapea unde nu pot țipa, nu am glas, sînt mică și neputincioasă și toată lumea e mai mare decît mine, pînă și boul ăsta de frate-miu care mă strînge de încheieturi și se hlizește. Pată albă unde dorm, dar dacă mă apropii, încă miroase a fier de călcat care alunecă pe cearșafuri. E ora de culcare. Pată albă pe tavan unde mă uit prin întuneric și pun la cale planul de evadare.
În sufragerie, ceva mai mult praf. Pe pianină, pe stencă, pe cărți, pe televizor. Televizorul nu merge, e stricat. E televizorul ăsta o tehnologie atît de complicată încît nici măcar tata, care este inginer, nu știe cum să-l repare. Stăm cu el stricat cu săptămînile, ratăm toate filmele rusești despre război, chiar și pe cele care se dau la orele în care avem lumină, avem curent electric.
Canapea și aici, dar este ocupată de o păienjeniță mare, neagră și păroasă și cu o sumedenie de pui care mișună încontinuu de cînd au ieșit din ea. N-am treabă cu păienjenița, eu cînt la pian, Alexandr Dubuk. E dezacordată pianina și un do e mut. Dacă te uiți în interior, dacă te strecori și cobori în pianină, dai peste o echipă de meseriași de la o fabrică în care se asamblează în aceeași hală mobilă și pianine.
În bucătărie e ceva mai cald. În cuptor se rumenesc turte cu miere. Miroase bine, a Viny Puh. Mă urc cu un picior sub mine pe un taburet și mă sprijin cu coatele de masă. Îmi amintesc să fiu atentă cînd cobor, să nu calc cu piciorul în căldarea cu apă. Apă nu avem la robinet, deși avem robinet. O aducem tocmai de la fîntînă, în fiecare zi, căldare cu căldare, am adus și eu de cîteva ori, nu e mare scofală.
Liuba Rusnac (@Liubastorytelling), născută în Republica Moldova, trăiește la Viena și e o cititoare neobosită de teorie literară.
Foto: wikimedia commons
