O boală incurabilă
Dependenţa de putere este o componentă atît de firească a vieţii, încît, cu excepţia celor plătiţi s-o facă, nimeni nu-şi prea mai bate capul cu meandrele ei. La început nu mi-am dat seama că pun degetul pe nodul unei probleme atît de complicate: vedeam, fără sunet, la televizor, o şezătoare de politicieni (discutau ori cum să se unească, ori cum să se despartă), a căror mimică şi limbaj corporal exprimau o atît de sinceră dorinţă de a muşca din gîtul adversarului, încît mi s-a părut că nu e vorba doar de o trăsătură de caracter, de o furie de moment, ci de o boală psihică gravă, fără leac. Mi s-a părut că, dincolo de ecran, se află oamenii sănătoşi, care aproape toată viaţa lor depind de putere ca să aibă ce mînca şi la ce visa cînd sînt sătui. Pentru a suporta mai uşor această dependenţă, oamenii îi dotează pe deţinătorii deciziei cu calităţi atît de mari, încît nu pot fi văzute cu ochiul liber. O doamnă îmi vorbea despre şeful ei - slut ca păcatul - ca despre un bărbat dotat cu un farmec fizic deosebit. Alţii găsesc în deciziile lipsite de orice logică ale şefilor comori de inteligenţă şi clarviziune. Oricît ar fi de criminală şi de nedreaptă, după ce s-a instalat, puterea creează în jurul ei o aură greu de dislocat şi ceea ce a fost resimţit la început ca o silnicie se transformă într-un chin acceptat de dragul unor idealuri înalte, oricît de bîlbîit ar fi formulate acestea. Ascultarea şi supunerea devin regulile societăţii, competiţia oficială este între cei ce stau pe lîngă putere, fără să o ameninţe. Între planurile măreţe puse în operă cu atîtea sacrificii de către un dictator şi mania grandorii tratată în aşezăminte de specialitate, diferenţa ţine de percepţia celor din jur: grupul de curtezani care antrenează masele de adoratori nu prea apelează la experţii în boli psihice. E nevoie de condiţii absolut excepţionale pentru ca "puterea celor fără de putere" să capete expresie concretă. Se numeşte revoluţie şi se fură. În ţările democratice sau în cele unde se mimează procesul democratic, puterea este părăsită fără vărsare de sînge, se schimbă locurile în grupul care a reuşit să dea impresia că e interesat de treburile publice şi, dacă perspectiva alternativei e reală, predomină dialogul civilizat. Atîta doar că hainele celor plecaţi de la putere par că au intrat la spălat. Şi, după ce imaginile politicienilor de la televizor au dispărut lăsînd locul desenelor animate, mi-am dat seama că relaţiile de putere/supunere există în toate situaţiile vieţii şi evoluţia ar fi imposibilă fără ele. Uneori calea pe care o va lua viaţa individului depinde mai mult de puterea de decizie şi de competenţele medicului sau ale profesorului, decît de cele ale Guvernului. Depinzi mai mult de soţ sau de soţie, decît de preşedintele ţării. Tocmai pentru că sînt indispensabile, în această sferă relaţiile de putere/ascultare au un mecanism de autoreglare care lasă puţin loc abuzurilor. Dar lasă. Cum era de aşteptat, după cercetarea ipotezelor propuse de colaboratori, a ideilor vehiculate de alţi interlocutori, n-am ajuns la nici o concluzie acceptabilă. Societatea modernă nu poate trăi în afara relaţiilor de putere. Mai întotdeauna şi mai peste tot puterea de decizie încape pe mîinile unor oameni fie nepricepuţi, fie necinstiţi. De aici şi presupunerea că ar fi vorba de o boală: dependenţa de putere există aşa cum există dependenţi de droguri, de alcool sau de tutun. Neclar e cînd se declanşează boala: înainte, în timp sau după ce un individ oarecare încarnează ideea de putere. ( M. B. )
