O boală

În 1979, cînd a scris celebrul articol despre plagiatul lui Eugen Barbu, Nicolae Manolescu a împărţit public apele tulburi ale politicilor literare româneşti: de-o parte Eugen Barbu şi echipa de comando securistic de la Săptămîna, pe de alta "rezistenţii" de la România literară, cu el însuşi vîrf de lance. Era, desigur, mai puţin un scandal literar, deşi a fost discutat în termeni de istorie şi procedee literare. Lucrurile nu erau simple, dar nu pentru că cineva s-ar fi îndoit că Barbu îi copiase, în cel de-al treilea volum din Incognito, pe Paustovski, Ilya Ehrenburg şi M. Kolţov şi îi "folosise" pe Hemingway şi Malraux ca surse de atmosferă şi procedee. Plagiatul, evident şi ştiut de multă lume, era însă al unuia dintre scriitorii puterii, membru în CC şi redactor-şef al Săptămînii, iar delictul nu putea fi denunţat fără implicaţii politice. Scandalul a adîncit pînă la ruptură lupta de gherilă dintre cele două tabere, iar Barbu, în ciuda tuturor previziunilor, a pierdut şi atunci şi, mai tîrziu, după 1989, cînd a fost exclus, simbolic, din Uniunea Scriitorilor. Cazul Barbu a fost, probabil, cel mai important plagiat de după război, denunţat în ciuda sprijinului politic şi securistic. Curios e însă că Barbu (prevenit, desigur) s-a apărat în presă înainte de a fi acuzat. A vorbit despre tehnica "romanului-colaj", despre talentul său incontestabil care n-a avut mereu nevoie de "contribuţii" sau despre lipsa de importanţă literară a celor furaţi. Paustovski&comp. ar fi trebuit să-i fie recunoscători. La urma urmelor, el sau "negrii" lui se documentaseră. De cînd e interzisă documentarea în literatură? Barbu se purta, şi a făcut-o pînă la sfîrşit, ca un vătaf pe moşia unui stăpîn îndatorat. Pentru psihologia hoţului intelectual, el este însă mai semnificativ decît ne-am putea imagina. Prinşi, ca într-un cleşte, între un complex de superioritate şi unul de inferioritate dizolvant, narcisist şi eisoprofog deopotrivă, cei care fură din cărţile altora sînt propriile lor victime. Mereu descoperiţi, ei nu au, în fond, decît scurtul moment de glorie (sau, mai degrabă, de hărnicie, eficienţă, iluzie) pînă la dead-line. Fie că îi plagiază pe alţii în cărţi reduplicate (iar cărţile, nu-i aşa? - ar trebui să fie intimitatea intimităţilor, investiţia proprie de imaginaţie, inteligenţă, sens), fie că îi folosesc lucrativ, la seminarii, în teze, în reviste, ei rămîn trepăduşii fără miză, copiştii absurzi ai unor birouri parazite. E vreo dilemă aici? Se pare că da, de vreme ce foarte mulţi oameni cred, în continuare, şi argumentează (pentru unii, convingător) cu totul altceva. ( S. S. )